BLOGUL RADIO TRIB

26-07-2016 Mada

Cand i-am descoperit pe James… si ziua in care am fost la cea mai tare cantare


 Nu auzisem de James pana la anuntarea concertului de la Bucuresti. Sau cel putin asa credeam.
 
 Hai, sigur ai ascultat James. Asa fac prietenii. Nu te cred pe cuvant. Nu ti-ar asculta argumentele in ruptul capului. Pentru a le demonstra contrariul, le-am cerut cateva piese, sa ma prind care e treaba cu aceasta trupa.
 
 Mi-am propus asa: ascult muzica, citesc despre trupa si, in ultima etapa, merg sa ii ascult live. Un plan bun. Incep sa ma entuziasmez si ma pun pe treaba. O documentare muzicala nu strica nimanui, mai ales una completa: ascultat muzica, cunoscut membrii formatiei prin intermediul interviurilor si apoi vazut trupa pe scena, intr-un concert live.
 
 Primele sunete ale trupei bifeaza pentru mine momentul descoperirii acesteia: primul play al primei piese din playlistul meu. Versurile incep sa curga. Odata cu ele, mintea face asocieri: Bryan Ferry. Ba nu, Brett Anderson. Ba nu, Morrissey. Un pic din The Cure. Dupa ce isi fac o perioada de cap, cautand sa aseze James intr-un sertar, gandurile incep sa se linisteasca, lasandu-ma sa ascult asezat restul pieselor. 
 
 Nu imi aduc aminte de cand nu am mai facut asta: muzica in casti si atat. La James m-a cucerit accentul lui Tim Booth, mi-au atras atentia versurile, m-au tinut prezenta tobele. Simteam, piesa cu piesa, cum se aduna bucurii in mine. In linistea asta, la un moment dat, aud in casti primele sunete cunoscute: Oh sit down, Oh sit down, Oh sit down, Sit down next to me, Sit down, down, down, down, down, In sympathy. Rochie, ghete si topait la concert. Atat aveam in minte. Nu mai puteam sta locului. Bucuria trupei din piesa respectiva era prea mare. La fel si a mea.
 
 Pe parcurs ce inaintam printre piese, muzica lor devenea a mea, cu o usurinta frumoasa. Sit Down, Come Home, Laid, Porcupine, Waterfall, Ring The Bells (piesa pe care m-am indragostit de tobele lor), Getting Away With It (All Messed Up). Versurile nu imi mai pareau la fel de straine. Usor-usor faceam loc in sufetul meu unei trupe mari. Recunosc ca pe unele piese le stiam de ceva ani buni, cu altele abia ma imprieteneam. Au fost altele care au adus cu ele o tolba de amintiri. Norocul a fost ca, la inceput, sunetele cunoscute au stat cuminti, lasandu-ma sa descopar James altfel, nu cu ceva ce stiam. Probabil daca primul play ar fi fost pe Sit Down, mi-as fi rapit intreaga descoperire. 
 
 Cu James am trecut de la zambete, la emotii intense, de la amintiri, la visare. Inainte de a asculta noul album, am respirat adanc si mi-am pus speranta ca nu se va termina repede. Asemeni unei carti bune, pe care, pe parcurs ce o citesti, ai vrea sa ii adaugi pagini, sa amani finalul, la fel imi doream sa se intample cu Girl at the End of the World, cel mai recent album James. Mi-au placut: Dear John, Catapult si, preferata, Nothing But Love: Nothing but love stops the mind from grinding, Nothing but love flashes hearts from hiding, Deeper we dive, nowhere to hide, Nothing but love, I’ve got nothing but love. Era ceva schimbat in piesele lor. Nu am regasit familiaritatea de pe piesele vechi. I-am simtit un pic mai reci, mai ales pe Bitch. Mai matematici, mai electronici. M-au scos un pic din zona de confort, din zona in care eram obisnuita cu ei. Dar mi-au placut la fel de tare, poate chiar mai mult, fiindca i-am simtit crescand ca trupa din toate punctele de vedere: sunet, productie, versuri etc.
 Cand am ajuns la concert vroiam sa le zic Multumesc! Primul pas in Teatrul de Vara Herastrau a fost si cel care m-a adus mai aproape de atmosfera de cantare, de emotii, de versuri, de public, de prieteni si de Tim Booth. Un solist uman, aproape de public prin muzica si prezenta scenica. Trupa venise pentru noi, pentru omuletii din fata scenei, asa i-am simtit. Mi-au dat sentimentul ca sunt la o cantare mare. Poate cea mai mare de anul acesta. Mi-a venit sa ii imbratisez. I-am simtit atat de ai mei, cum probabil i-a simtit majoritatea.
 
 Mie, James mi-au adus in acea seara stelele mai aproape. Au luat luna si au lasat-o sa tina ritmul la tobe. Pe Tim Booth l-au transformat intr-o meduza, care nu a stat locului toata seara. Nu am simtit magie de multe ori la concerte, poate doar la Muse, Brett Anderson si Brian Ferry, insa cand mi se intampla, imi dau seama cat de mare e trupa de pe scena.
 
 Nu auzisem de James pana la anuntarea concertului de la Bucuresti. Sau cel putin asa credeam.