INTERVIURILE RADIO TRIB

28-01-2017

Interviu Tiberiu Albu (Fameless)


Weekend-ul trecut, sambata pe seara, la o bere si o pizza, am prins momentul sa stau la povesti cu Tibi. Si ne-am intins la vorbe. 
 
Kirk: Dupa doi ani de asteptare, iata-ne in fata disculului de debut. Ce e cu el si de ce Dreams Without A Past?
Tiberiu Albu: Dreams Without A Past e un nume ales de Andrei, bateristul nostru, dar pentru ca am vorbit foarte mult despre piese in studio si am ajuns sa ne cunoastem cu ajutorul pieselor, a descris albumul mai bine decat l-as fi putut descrie eu. Dreams Without A Past are legatura cu viziunea mea asupra unor decizii importante din viata. Ajungi la un punct cand trebuie sa iei o decizie fata de o persoana sau o situatie (financiara, sufleteasca, spirituala). Cum ar fi fost daca luai decizia aceea diferit? Cum ti-ar fi evoluat viata? Cum ar fi fost viitorul tau? Fiecare piesa descrie una din deciziile importante luate diferit. Dreams Without A Past, un vis care ar fi evoluat altfel in viata mea. 
Kirk: Un alt vis este Fameless, unde ai trei colegi. Cum i-ai ales si de ce?
Tiberiu Albu: Recunosc ca nu m-am dus la auditii cu niciun fel de asteptari, nu mi-am folosit cunostintele muzicale sau asteptarile pe care mi le formasem in urma Vocii Romaniei. Pur si simplu mi-am dorit sa gasesc niste oameni care cat de cat sa se apropie de starea de prietenie si am avut mare noroc, pentru ca am ales langa mine niste oameni care, mai presus de faptul ca au dorit sa-si ofere prietenia, si-au oferit si interesul complet si toata atentia referitoare la proiect. Asa l-am intalnit pe Andrei prima oara la auditii. Am avut de ales intre Andrei si un tobar de afara, Miles parca, si tin minte ca mi se ofereau niste sfaturi de la colegi care imi spuneau ‘Bah, ar trebui sa mergi cu Miles ca da mai bine la promovare, ca este american.’ Eu am spus: ‘Nu frate, eu ma simt mai bine cu Andrei.’ Tot ce i-am cerut a fost sa vorbim despre trupele pe care imi plac, pe care le ascult, a raspuns foarte frumos despre ele. Mi-a placut foarte mult si reactia lui, ca a fost un om sincer si mi-a zis: ‘Nu am urmarit Vocea Romaniei si nu-mi place sa aud oameni care canta cover-uri. Eu vreau sa aud ceva de la tine.’ Si cand ne-am intalnit la auditii n-am zis sa cantam nu stiu ce piese si sa vedem cum iese. Am tinut auditiile respective ca pe un jam session, in care Andrei a ramas foarte impresionat de abilitatile mele de compozitie, iar eu de felul sau de a raspunde chestiei asteia. 
Serban, basistul nostru, a venit la pachet cu Andrei. Recunosc, am mai ascultat si alti basisti care erau foarte buni si spun cu mana pe inima, cam orice basist care ar fi venit in acel moment, si ar fi fost putin mai studios si ar fi avut cultura muzicala, ar fi fost lux pentru mine.
Kirk: E foarte important ca basistul sa se inteleaga cu bateristul! Ei sunt un fel de inima a grupului.
Tiberiu Albu: Este extraordinar de important. Il auzisem pe Andrei cu alti basisti la auditii si am spus: ‘Uite ca e misto! Suna bine! Se leaga!’ Bai, dar mi l-a recomandat Andrei pe Serban si l-am auzit la sala lui Porro, unde am ajuns sa tragem discul, si era total altceva. Parca era un super glue vandut la market de 20 de ani. Se cunosteau foarte bine, iar cand Andrei intra intr-un groove, Serban stia exact cum sa raspunda si sa aduca un plus, dar nici sa nu-l inece pe Andrei. Nu se dadeau in stamba. M-am indragostit de chestia asta, recunosc. Adica am auzit un tobosar si un basist care lucreaza impreuna de ani de zile si am zis: ‘Bai, asta imi doresc! As vrea sa vina si Serban in proiectul asta.’ Serban a fost foarte deschis. Dintre el si Andrei, el a fost partea mai fresh. Andrei este tipul studios, care zice: ‘Asculta Rush, asculta Flower Kings, asculta Porcupine Tree, ca toate astea te ajuta’. Serban era de genul ‘Asculta trupele din ultimii 4-5 ani, incearca sa-ti modelezi un pic stilul de compozitie sau felul cum privesti muzica si dupa felul in care a evoluat muzica. Nu te duce cu 30 de ani in spate si o lua an cu an, pentru ca pe la 50 de ani o sa canti cum o faceau aia in 2000.’ Am zis ca amandoi au dreptate si am luat cate putin de la fiecare si m-a ajutat foarte mult. 
Noi initial am avut alt chitarist, se numea Monyo, care mi-a fost prieten si m-a ajutat foarte mult la Vocea Romaniei si pe plan spiritual, si plan financiar. Dar am avut niste diferente de opinie, destul de disonante pentru trupa si am hotarat ca nu pot sa lucrez cu Andrei, Seban si Monyo in continuare si ar trebui sa regandim putin formula. Am ramas prieten cu Monyo in continuare, dar cautam alt chitarist. Si a venit instant, dupa jumatate de ora. Chitaristul cu care canta Alexandru Porro, care a fost backing vocals la Vocea Romaniei si in al carui studio lucram, avea un chitarist pe nume Angus, cel cu care am tras albumul. Piesa For The Love Of God, al doilea cantec pe care l-am lansat dupa Show Me How To Live, a fost compusa cu el in 15 minute, la sala. Si atunci pentru prima oara in viata mea am inteles ce inseamna sa ai chimie intr-o trupa. Sincer! Ca a fost printre rasete, ca a fost printre glume, ca a fost printre doua beri, ca a fost printre luat la misto unul de altul… In alea 15 minute s-a creat un mediu muzical cum nu imi puteam imagina. Adica, cum ma uitam eu la Audioslave cand au compus Cochise si-au cantat-o pe cladire, exact asa ma simteam. Deci nu mai conta celebritate, faima, nimic. Atunci aveam fix ce visam cand ascultam trupele pe care le ascultam cu cel mai mare drag la momentul respectiv, care erau Audioslave si Porcupine Tree. Si am zis, ‘Asa vreau sa ramana’, si asa a ramas. Intr-adevar, m-a ajutat foarte mult Angus sa ma dezvolt ca frontman. Eu eram un frontman mai ..
Kirk: Timid!
Tiberiu Albu: Autist mai bine spus. Stii povestea lui Eddie Vedder? La inceput, in majoritatea concertelor era foarte retras, nu voia sa auda de nimic, nu se exterioriza. La un moment dat la el la concert s-au batut niste oameni si s-a enervat atat de tare, ca uite asa a invatat sa se exteriorizeze la concert. Asta e elementul pe care il scoate Angus din mine. Ma forteaza sa ma exteriorizez intr-un mod bun, sa tin piept felului lui. Cum ii simt pe Andrei si Serban, in spate, cum ma sustin, asa il simt pe Angus, in fata, cum ma trage sa fiu un frontman mai bun. 
Cam asa i-am intalnit pe ei. Asta e chimia pe care am rezolvat-o cu ei in doua luni. 
Kirk: Daca tot vorbim de muzicieni, care a fost trupa sau artistul care, in timp ce o ascultai, te-a facut sa spui: ‘Eu cand o sa fiu mare asta vreau sa ma fac.’
Tiberiu Albu: Sincer, prima data l-am avut ca idol pe Kobain, idolul copiilor de 16-17 ani, pentru ca mi-a placut foarte mult felul lui de a se exterioriza. Doar ca am inteles ca muzica nu este numai despre stilul vestimentar sau despre problemele tale, ar trebui sa primeze mesajul pe care il transmiti in piesa respectiva. Si l-am descoperit pe Dave Grohl, tobosarul din Nirvana, care dupa moartea lui Kobain s-a ambitionat extraordinar de tare, a trecut peste durerea pierderii prietenului si a facut o trupa Foo Fighters, cu care a mers pana in luna si stele si l-am respectat enorm pentru chestia asta. A devenit din tobar chitarist, din chitarist vocalist. A facut tot ce putea sa fie facut omul asta. Si l-am respectat foarte mult ca a trecut peste problemele lui. Mai mult decat muzician, este un om extraordinar. Apoi am dat peste Chris Cornell si Soundgarden. Mi-a zis de el tobosarul meu din Timisoara. Era catelul anilor din grunge, ca altfel n-am cum sa-i zic. Jesus Christ! N-avea absolut deloc studii muzicale, dar avea o voce extraordinar de misto si un spirit frumos, mi-a placut asta la el de cand l-am vazut prima oara, pana ultima oara, cand m-am mai actualizat cu Chris Cornell, si-am vazut ca este un om in toata firea si are 40 de ani. Si a ramas un ‘porn star’ cum era si la 20 de ani! Este un tip extraordinar, dar imi place si in contextul Audioslave, unde e mai linistit, mai evoluat muzical, comparativ cu Soundgarden, desi piesele din Soundgarden sunt putin mai dificile tehnic, cred eu, fata de Audioslave. 
Exact primele chestii pe care le traisem eu cu baietii din Fameless in primele doua luni, exact acelasi lucru il povestea Cornell despre Audioslave. ‘La noi a fost foarte simpla treaba. Am ajuns in studio cu baietii din Audioslave, am venit ca vocal am cantat si am compus 7 piese’. Cum se face chestia asta? Se face pentru ca te cunosti foarte bine si toate persoanele din grupul respectiv se cunosc foarte bine si au un tel. Si pentru asta Dave Grohl si Chris Cornell au ramas idolii mei in muzica. Ca mi-as dori sa ajung ca ei e mult spus. Cred ca fiecare persoana care este indeajuns de egoista sa se numeasca artist ar trebui sa realizeze ca fiecare are drumul lui si n-o sa fie nici un Tiberiu Albu ca Chris Cornell, si nici un Chris Cornell ca si Dave Grohl si nici un Dave Grohl ca si Steven Wilson. Steven Wilson care a ajuns sa fie ultima mea pasiune si care denota o maturitate extraordinara. 
Kirk: E dintr-o zona mai progresiva.
Tiberiu Albu: Este dintr-o zona progresiva, dar este si mai aproape de latura mea umana. Ma regasesc mult mai mult in retragerea lui sociala, decat in pozitivitatea lui Dave Grohl sau siguranta lui Chris Cornell. Vorbeste despre niste subiecte mult mai dure si serioase decat Dave Grohl care vorbeste despre motivatie sau Chris Cornell care vorbeste despre forta de a lupta cu niste chestii sau forta de a spune adevarul. Steven Wilson descrie lucrul exact asa cum e si nu stiu daca isi incarca foarte mult opinia in chestia asta. Si astia trei au ajuns sa fie idolii mei. Deci daca mi-as dori sa ajung ca cineva ar fi, probabil, fuziunea dintre ei trei.
Kirk: Inseamna ca anul asta mergem impreuna la Werchter, pentru ca in vara Foo Fighters canta acolo. Faza misto cu Dave Grohl este ca in urma cu vreo 3 ani, sper sa nu ma insele memoria, a ajutat o trupa debutanta, RDGLDGRN, in care la bas este un roman Andrei Busuioceanu, si le-a facut partea de tobe la aproape tot albumul de debut, iar baietii apar si in serialul pe care acesta l-a facut. 
Tiberiu Albu: Sonic Highways!
Kirk: Da, iar daca n-ai vazut pana acum vezi si filmul documentar Sound City, aparut in 2013. Daca ar fi sa caracterizezi Dreams Without A Past, unde l-ai clasa din punct de vedere muzical?
Tiberiu Albu: Discul nostru clar are o esenta grunge. Si daca nu vreau sa recunosc si spun  ‘Tibi azi te minti’,  e clar ca are o esenta grunge si o esenta alternative, iar chestia asta a reiesit foarte mult de la mine, din felul in care am gandit versurile si starea spirituala a versurilor. Pentru ca, recunosc, in timp ce am compus albumul am ascultat extrem de mult Porcupine Tree si Steven Wilson. Am simtit ca poate sa-mi defineasca si sa-mi ascuta simturile, sa dezvolt ceva usor depresiva intr-o chestie frumos spusa, adica sa ajungi la o concluzie in urma unor ganduri. Deci clar merge in zona grunge, alternativ.
Kirk: E un pic ciudat totusi. Vorbesti de grunge si amintesti de Porcupine si Wilson care sunt mai mult progresivi. 
Tiberiu Albu: Sunt progresivi, dar daca stai sa-l urmaresti pe Wilson, care s-a declarat un pic “nazist” si cu drept de veto in legatura cu tot ce tine de proiectele lui muzicale, de genul ‘ori e cum zic eu ori e deloc’. Asa a tinut-o in Porcupine Tree si am inteles ca a fost o relatie dificila intre ei. Eu vorbesc din punct de vedere al liricistului si al compozitorului, probabil mai putin din punct de vedere al inginerului de sunet sau al sunetului final pentru ca, recunosc, nu am cunostintele astea muzicale. Cumva pentru mine, stiu ca este ciudat, stiu ca este mai mult progresiv decat alternativ, insa Wilson este partea finuta a lui Chris Cornell si a lui Dave Grohl. Deci daca Dave Grohl si Chris Cornell ar fi o singura fiinta, si, nu stiu, daca ar evolua 30 de ani in muzica, 100% ar ajunge ca Wilson. Pentru ca Wilson se crede asa si sange albastru si imi place chestia asta la el, ca este mai pretentios.
Kirk: Suntem in ianuarie 2017. Cum arata pentru Fameless anul asta si cum vezi pasii urmatori.
Tiberiu Albu: Ha! O sa fiu cat se poate de sincer cu tine. N-am absolut nici cea mai vaga idee. N-are rost sa mint! Eu vreau sa ma concentrez doar pe lansarea albumului in acest moment. Iar dupa, o saptamana n-o sa ma gandesc la nimic, decat poate la noile compozitii pe care le am in asteptare. 
Kirk: Cum e Fameless? Sta Tibi acasa, zdrangane ceva la chitara si apoi se duce la sala si spune ‘Ia uite ce am inventat’.
Tiberiu Albu: Cel mai scurt raspuns din lume. NU! Sunt trei-patru piese pe care exact asa le-am facut. Am fost acasa, le-am scris cap-coada. Versuri, structura, dinamica, tot. Si apoi am ajuns la sala si le-am definit impreuna. Dar in rest, celelalte piese au fost scrise cum scriau copiii in garaj, in urma cu 20 de ani. Vine Serban cu o linie de bas, Andrei cu un groove de tobe. Mai vine Angus si, pe langa cele 50 de delay-uri si efecte pe care le are, mai baga inca 20 de efecte si dupa aia te intreaba ‘Va place cum suna coarda asta?’ Si da o data in ea si suna doua minute. Si uite asa s-au scris piesele. Piesa care iti place tie foarte mult  a fost scrisa asa. A gasit Angus un efect misto pe chitara, eu am zis ‘Mama, simt ceva misto pe chestia asta’ si patru ore am stat in sala si am transpirat ca nebunii exact pe aceeasi linie. Si asa s-a scris piesa.
Kirk: Ai castigat Voce Romaniei! Probabil ai petrecut sau ai stat pur si simplu. La un moment dat sigur au aparut niste ganduri. Cate lucruri din cele pe care ti le-ai imaginat s-au intamplat sau seamana cu visele tale de atunci.
Tiberiu Albu: Gandurile alea pe care le-am avut au fost extrem de negativiste. Eu am crescut intr-o familie unde tot timpul se pune raul in fata si cumva asta e bine pentru ca nu iti creezi asteptari foarte mari. Ti le creezi, dar nu asa de mari. Am zis ‘Am castigat Vocea Romaniei, imi iau o masina, imi iau un aspirator, un calculator care sa nu se mai blocheze cand ma joc. Si poate imi fac si o trupa. Mi-as dori sa imi fac o trupa. Dar sunt constient ca a avea o trupa nu inseamna sa ai bani. Nu inseamna sa ai celebritate. Inseamna sa ai ceva in cap, ceva in suflet si ceva de spus.’ Asa ca, legat de chestiile astea nu eram atat de sigur. Adica nu stiu daca este cineva sigur ca la 22 de ani are ceva de spus intr-o piesa. Dar am zis ca incerc. Si majoritatea lucrurilor pe care mi le-am dorit, la un standard destul de realist, le-am obtinut. Recunosc ca un copil ce am fost, ce sunt si ce voi fi ca mi-am ridicat si niste standarde foarte inalte datorita asteptarilor pe care le aveau fanii de la Voce. ‘Mama, vreau sa canti piese ca Zeppelin in doua luni.’ Nu e asa! Trebuie sa stai sa constientizezi, sa realizezi cine esti, sa realizeze si colegii tai cine esti. Sa realizezi si tu cine sunt colegii tai si apoi sa poti sa ai ‘nesimtirea’ sa crezi ca poti sa ajungi exact unde vrei tu. Toata lumea isi doreste sa ajunga undeva, doar ca nu este foarte realista treaba, si multi colegi de varsta mea, dar si mai mari, renunta foarte usor la visele lor. Si recunosc ca si eu tind sa fac asta des, dar pentru ca m-am nascut cu vocea asta, si parintii mei m-au invatat ca este un dar de la Dumnezeu, si ca pot sa fac ceva cu el si ma ajuta sa definesc ceea ce sunt, tot timpul ma intorc aici. Chit ca o dau in bara, chit ca ma dau cu capul de pamant, chit ca ma enervez si arunc cu toate pe jos tot ma intorc la muzica. Dar ca sa-ti raspund la intrebare, am realizat mai mult decat mi-am dorit. 
Kirk: Ai adus aminte si de fani care sunt foarte multi. E clar ca si ei te-au purtat spre acea victorie. S-a schimbat ceva din abordarea lor dupa ce ai terminat cu Vocea Romaniei si ai inceput sa apari in fata lor cu piesele tale?
Tiberiu Albu: Da, da, cu siguranta. Nici nu se pune problema. Dupa cum spuneam mai devreme, oamenii isi creeaza niste asteptari absurde pentru participantii la concursurile de acest gen. Lumea vrea sa scoti ceva cel putin de aceeasi calitate cu piesele pe care le-ai cantat. Am cantat Zeppelin, Aerosmith si ACDC. Nu se intampla chestiile astea asa usor. Si tin minte ca am scos Show Me How To Live. A fost o piesa integral gandita de mine si finalizata de trupa. Si au fost foarte incantati oamenii de melodie. Am prins si vreo 50000 de vizualizari care pentru mine era ceva ‘wow’. Am zis, ‘Am inteles ca am fost la Vocea, dar este o piesa scrisa de un baiat nou, cu o voce noua intr-un stil care nu se regaseste la radiourile de la noi. Si au trecut doua zile si lumea a inceput sa ma intrebe cand scot urmatoarea piesa. Adica atata a tinut chestia asta. Atat a tinut o piesa la care am lucrat doua luni. A tinut doua zile pentru fani. 
Kirk: Suntem intr-o societate care consuma foarte repede, se cauta noul si nici nu prea mai merge la esenta. Si nici nu se banuie cat se munceste la o piesa.
Tiberiu Albu: Sincer! Iti spun si din punctul meu de vedere, sunt si eu un consumator din generatia noua si recunosc ca dau pe youtube si sar sa ajung la punctul culminant. Sa vad cum a luat concluzie piesa, ca sa pot sa o ascult de la inceput, sa ma conving ca merita timpul meu. Dar, una e sa apari saptamanal la TV, cu interviuri, PRO TV-ul sa te ajute. Apari, te vede lumea, ramai in capul spectatorilor. Mai mergi la o emisiune. Mai vorbeste si antrenorul tau de tine, intri intr-o controversa ca ai fost salvat la duel si dupa aia… Liniste! Dupa ce ai fost saptamana de saptamana la televizor, castigi Vocea si apoi vine o liniste de patru luni… Iti spun, dupa ce am castigat concursul, absolut toata lumea din Timisoara stia de mine. Nu puteam sa ma duc pana la magazine sa iau tigari sau o bere fara sa nu fiu remarcat. Nici macar nu faceam ceva extraordinar dupa ce am castigat Vocea. Am continuat sa merg sa lucrez la xerox pentru ca acolo erau prietenii mei, in continuare ma uitam la clipuri cu pisici si artisti pe youtube, in continuare jucam jocuri pe calculator si in continuare ma duceam la sala. Dar separat de asta viata mi s-a schimbat cu 360 de grade. Am facut un cerc, m-am intors, m-a luat de la cap la picioare, de la picioare la cap, si m-am rascolit de nu mai intelegeam nimic de mine. Vorbeau oamenii cu mine in tramvai, in metrou, in taxi, ma recunosteau la paine, la banca, nu stiu ce prietena de-a mamei cu care nu vorbise de 40 de ani. Retine ca nu ma plang. Dar s-a dus toata chestia asta in mai putin de trei saptamani. Atat tine faima asta construita de TV. Dar, este o punte de lansare extraordinara. 
Kirk: Afara, in Statele Unite, prestatiile de la Vocea Americii sunt urcate imediat dupa show pe net, de unde lumea incepe sa le dea jos si nu vrei sa stii cum arata topul vanzarilor dupa o seara de Voce. Este un show care aduce bani si se speculeaza orice in sensul asta. In afara de faptul ca ramanem si cu artisti buni. Chris Daughtry nici macar nu a castigat American Idol si a avut un album de debut care a rupt. 
Tiberiu Albu: Si Adam Lambert! A ajuns sa fie vocalistul trupei Queen. Punem si niste ghilimele. Dar la noi nu exista chestia asta. Si nu stiu daca este o problema in sistem sau este vina mea. Imi raspund mie mai mult. Eu nu sunt constient daca este vina mea pentru ca recunosc si ca varsta, mentalitate, cunostinte legale, cunostinte muzicale. N-am stiut ce sa fac la sase luni dupa ce castigasem Vocea. Cat de bine sa fi dezvoltat la 22 de ani, sa stii dupa ditamai concursul in care te cunoaste o tara intreaga, din nimic, pentru ca ai aparut de nicaieri, ce sa faci cu viata ta. Trebuie sa recunosc ca am fost extrem de pierdut si foarte buimac. Si, nici nu stiu cat am cautat ajutor, cat am cautat sa ma feresc de faza asta, pentru ca era natural pentru mine sa ma feresc de atata atentie. 
Kirk: Ai pomenit de Voce. Smiley a preferat un alt concurent. Cum s-a simtit Tibi in momentele alea si cum s-a simtit cand a vazut ca Tudor a apasat butonul.
Tiberiu Albu: M-am simtit foarte usurat cand mi-a zis Smiley ca n-o sa mai fiu in concurs. N-am simtit niciun fel de ura sau ca gata, asta mi-a fost drumul. Atata pot. Am zis doar ca am scapat de stresul asta si nu mai trebuie sa ma gandesc ce cant saptamana viitoare. Sincer, astea au fost toate gandurile mele cand mi-a zis ‘Il aleg pe Vladimir’. Intr-adevar, m-a frapat chestia asta, pentru ca n-am avut idee ce se intampla si n-ai cum sa stii. Iti mai pune si piesa aia de face ‘tah-tah-tah’… recunosc, m-am gandit ‘N-am cantat mai bine decat el?’ Il respect, sunt foarte bun prieten cu Vladimir si in saptamanile alea, cat am stat impreuna, chiar l-am inteles ca om. Mi-a explicat ce se intampla cu viata lui, cum si-ar dori sa evolueze. N-aveam cum sa-i port pica. Puteam sa ies si tot l-as fi respectat si mi-ar fi fost foarte drag. Nu am fost crescut sa fac asa ceva. Evident, mi-am pus probleme: ‘Bai, dar n-am gresit nicaieri, am cantat si notele alea inalte, am avut o prestatie, cred eu, pe cat de buna as fi putut sa o am eu, cu marjele de eroare.’ Si-am ramas cu gandurile alea in cap vreo 20 de secunde pana a apasat Tudor pe buton. Si cand a apasat pe buton, nu mai aveam niciun fir al gandirii. S-a taiat cu totul. Nu reuseam sa inteleg ce o sa fac in continuare, nu reuseam sa inteleg care este formatul show-ului, ce se intampla daca a apasat pe buton. Nu mai stiam nimic. Dupa aceea mi-am dat seama ca trebuie sa ma duc in echipa cu Tudor si ca mai am o sansa in show. Deja ma gandeam ca ‘Uite, am reusit sa fac si eu ceva.’ 
Kirk: Inchide un pic ochii si gandeste-te unde ai vrea sa te trezesti cand ii deschizi.
Tiberiu Albu: La sala de repetitii. Sincer! 100% la sala de repetitii. Am vrut sa spun prima oara acasa, pentru ca acolo e mediul spiritual pe care mi l-am format si ma linisteste pe mine sa imi pun gandurile in ordine, sa compun mai departe, sa transmit un mesaj care pentru mine este relevant la varsta asta. Dar mi-as dori sa fiu la sala. Pentru ca daca sunt la sala si visez asa cum am visat acum chestia asta, inseamna ca deja am tras o concluzie si am ceva de spus. Si pentru mine sala aia inseamna siguranta, incredere si ca am tras o concluzie asupra unui gand pe care vreau sa-l impart cu oamenii. 
Kirk: Ok! Daca ar fi sa-ti iei pauza, desi esti la inceput, ce-ai face un an? Nu muzica.
Tiberiu Albu: Mi-as dori sa merg in Japonia, in zona mai retrasa, sa-mi fac o casa in stil japonez, din lemn, si sa-mi fac un lac de pesti aurii. Mi-as dori ca in escapada aia de un an sa-mi construiesc locul ala de vis. Intr-adevar, sa n-aiba nici o legatura cu muzica, sa fie doar despre mine si viata mea. 
Kirk: Dar tu cum de cunosti japoneza?
Tiberiu Albu: Cand eram mic ma uitam la desene si mergeam la karate. Aranjasem cu educatoarea mea sa plec acasa mai repede cu o jumatate de ora sa pot sa ma uit la Dragon Ball Z, o serie care era despre lupte, spiritualitate, valuri si puteri si toate cele. Pe mine ma incanta enorm chestia asta si era unul dintre primele lucruri pe care le-am legat impreuna cu tata. Imi facea soldati din plastilina, karatisti si luptatori. Era extraordinar. Era zeul meu. Aveam si eu jucarii pe care pot sa le modelez. Apoi a disparut seria de pe televizor, dar am auzit de la niste colegi ca era in continuare pe Cartoon Network, undeva pe la 1-2 noaptea si eram ofticat ca nu pot sa ma uit. Au trecut cinci ani, evident nu uitasem de chestia asta pentru ca atat de stresant sunt si am descoperit desenele in japoneza. Doar in japoneza. Vreau sa iti spun ca m-am uitat la 350 de episoade in japoneza. Pe bune daca am inteles ceva! Am vazut niste personaje care isi dau cu pumnii in cap si zbiara unul la altul timp de 350 de episoade, dar n-am inteles o iota, de ce se intampla lucrurile alea. Le aveam pe DVD. Mi le aducea taica-miu. Le-am vazut de 500 de ori fiecare. Si eram atat de obsedat, incat am invatat sa si desenez din chestia asta. Imi puneam foi pe televizor, aveam unul d’ala cu tub, sa invat cum sa fac liniile pentru fata si sa imi construiesc un standard, ca sa pot construi fetele mele. Am avut sute si mii de desene. Ulterior am aflat ca au si subtitrare. Pfoai! Aveau subtitrare in engleza, asa ca am inceput sa ma uit din nou. Le stiam deja toate miscarile, mai doboram cate o vaza prin casa. Incepeam sa invat engleza, pe care n-o stapaneam asa bine. Si cum invatam engleza din carte recunosteam si cuvantul in japoneza, pe care il auzisem deja de 500 de ori. Si probabil il si desenasem daca era cumva posibila chestia asta. Si mi-a intrat in cap. Repetam si cuvintele in japoneza, pentru ca, de ce sa spui in romana valul testoasei, deoarece nu suna interesant si sa nu zici “kame hame ha”, sa te auda toti vecinii. Am notat mii de cuvinte in caiete. Nu faceam bastonase, nu faceam matematica, istorie sau geografie, dar notam cuvinte in japoneza, pe care le auzeam cum le auzeam. 
Kirk: Dar nu faceai ideograme.
Tiberiu Albu: Absolut deloc. Exact cum auzeam eu. Aveam 50 de caiete de cuvinte in japoneza, mici scrise. Nu mi-am dat seama ca ma ajuta foarte mult chestia asta. Apropo, a aparut o serie noua la Dragon Ball Z, la care ma uit in japoneza direct. A aparut acum trei luni si nu-ti spun ce scandal am facut, dar vecinii s-au prins primii. Revenind, am retinut foarte bine pronuntia lor, felul in care deschizi gura si pronunti cuvintele alea. Asa ca m-am uitat la urmatorul desen, vorbit in japoneza si tradus in engleza, intelegeam tot. Asa ca mi-am zis, ‘Ce-ar fi sa fac chestia asta mai bine, mai profesional’. Si m-am dus la un curs de japoneza in facultate si ce trebuia sa fac in sapte luni, am terminat in trei zile. Si-a zis, ‘Mama, super. Ajuta-ma si pe mine sa-I invat pe astia’. Asa ca am stat in primele doua saptamani si am scris 36 de mii de caractere japoneze. Un V cu doua fuste! O casa cu un soare deasupra! Si tot asa! Mi s-a parut extraordinar. Era cea mai mare pasiune in momentul ala. Ascultam Nirvana si scriam in japoneza. 
Kirk: Chestie complicata cu caracterele astea.
Tiberiu Albu: E si functie de districte. Dar daca vrei sa spui ‘soarele straluceste puternic deasupra casei mele intr-o zi de joi’ este un caracter pentru ce am zis eu. Printr-un caracter poti spune o fraza si mi se pare extraordinar. Felul in care pot sa se exprime japonezii este mult peste ce imi imaginam. Prin trei, patru, cinci caractere au exprimat ceva ce trebuie sa explic 30 de ore, prin spiritualism. Asa am invatat japoneza. Din desene.
Kirk: Cum s-au ales invitatii de la concertul de lansare?
Tiberiu Albu: Incep cu Teodora Buciu, pentru ca ea este ultima interactiune umana-muzicala separata de trupa pe care am avut-o. Mie mi s-a parut ca a cantat Janis Joplin extraordinar si aia a fost perfect pentru mine. Am zis, ‘Fata asta este brici’. A castigat Vocea Romaniei si-am spus ‘Ce bine!’. Exact asta a fost reactia mea. M-am bucurat si pentru Tudor, evident. M-am gandit ca as vrea sa repetam momentul Queen, pentru ca as vrea sa dau mai mult pe piesa asta.
Kirk: Nu stiu cat puteti sa dati mai mult, pentru ca, ti-am zis din seara aia, desi nu imi place sa vad Queen cantat de altii, momentul vostru a fost zid si atunci m-am prins ca ea va castiga.
Tiberiu Albu: Multumim frumos. Sincer, am avut mai mare incredere in Teodora decat in mine la Vocea Romaniei. Era mai inocenta si avea energia peste tot. 
Kirk: Jur ca am zis ca nu o sa fie bine cand am vazut ce piesa a ales Tudor. Am spus ca a gresit.
Tiberiu Albu: Si eu! Dar nu puteam sa gandesc ca a gresit cand mie mi-a dat Zeppelin.
Kirk: Bah, dupa ce ai cantat-o m-am relaxat, dar era foarte grea si aia. Dar Zeppelin e mai usor de cantat decat Queen. Si nu multora le iese. Voua v-a iesit bine!
Tiberiu Albu: Ai dreptate. Ma bucur ca a iesit bine, dar eu n-am fost extrem de multumit de prestatia mea si sunt 100% sigur ca in context mai bun as putea sa dau mai mult. Si as vrea sa mai incerc o data chestia asta cu ea si as vrea sa retraiesc momentul asta cu Teodora. 
Dan Byron! Am mai povestit chestia asta. L-am vazut in Timisoara cantand acustic. Nu mai stiu in ce bar, undeva unde coborai la subsol. L-am vazut pe Dan, cantase Marea si facuse solo-ul lui extraordinar de flaut. Eu nu auzisem de Byron, imi povestise tobosarul meu de atunci, acelasi care mi-a zis si de Porcupine Tree si Steven Wilson. Mi-a spus, vezi ca “Byron este o trupa romaneasca foarte misto’. Nu fusesem la concerte misto. Aveam 20 de ani si nu fusesem la nici un concert misto. Deloc. Singurul concert misto, separat de discutia asta, este Pink Floyd la Budapesta. Care a fost, prea mare saltul, ca sa pot sa-l inteleg. Am sarit de la Byron la Floyd si aia a fost tot. revenind, mi-a placut foarte mult expresivitatea lui Dan. Cumva, si am inteles chestia asta dupa ce l-am invitat la concert, chiar traieste ce transmite si nu este un produs fictiv despre ce povesteste el in muzica sa. E ceva real, din viata lui. Din momentul acela, Dan a fost micul meu erou, si primul meu erou pe care l-am avut. Asa ca, atunci cand m-am gandit la invitati a fost o intindere de mana spre el. Si-a raspuns foarte frumos la chestia asta. L-am sunat, ‘Alo, Dan. Scuza-ma ca te deranjez, nu vreau sa te bat foarte tare la cap, am mai sunat acum cateva seri, dar era foarte tarziu. Crezi ca ai putea sa vii la concertul nostru de lansare de album?’. El a spus imediat ‘Da! Vreau sa va sustin. Imi place foarte mult!’ Eu am spus ‘Serios? Iti place ce am facut? ’, el a zis ‘Da!’ dupa care am inchis telefonul si-am spus ‘Pfuai, avem al doilea invitat.’, i-am anuntat si pe baieti care au fost foarte incantati. Si ei il respecta foarte mult pe Dan, mai ales ca a tras foarte mult de proiectul asta. Este motorul si il apreciez foarte mult. Cu atat mai mult cu cat, la o discutie ulterioara, mi-a spus ca lucreaza singur la piese si invata constant. Imi doresc sa ajung si eu astfel, sa lucrez in continuu la muzica. 
Apoi a venit Cornel Ilie. Am avut nesimtirea sa-l sun si pe Cornel, ca ma intalnisem cu el cu niste saptamani inainte sa-i cer niste sfaturi despre muzica, directie si cam ce-ar trebui sa fac. Si mi-a raspuns foarte frumos. Nu stiu daca a fost de la Voce sau daca i-a placut ce am cantat acolo sau pur si simplu, pentru ca nu ma cunostea deloc, are el inima sa ajute artisti in devenire. 
Kirk: Stie prin ce a trecut si el.
Tiberiu Albu: Am simtit aceasta apropiere fata de el si imi propusesem mai de mult sa cant cu el piesa. Ideea este ca el a raspuns imediat invitatiei mele, dupa ce eu nu am putut onora o invitatie de-a lui de a canta melodia Fiecare impreuna. Si n-am putut sa merg si m-am simtit tare naspa. Mi-a picat prost atunci ca n-am putut sa ma duc, dar intervenisera niste chestii personale. Si l-am sunat acum si i-am spus, ‘Hai, te rog frumos sa recuperam momentul acela. Si-a zis ‘Da. Chiar vreau.’ 
Eu inca nu realizam ca la concertul de lansare o am pe Teodora, vorbisem cu Dan, micul meu erou, si il aveam si pe Cornel. A ramas evident Tudor. Care, desi am trecut prin diferente de opinii, ne-am ajutat mult unul pe altul, am vorbit, ne-am dat sfaturi, a raspuns deschis ‘Bai, ajut cu tot ce pot si cu cel mai mare drag. Mi-as fi dorit sa va ajut mai mult decat v-am ajutat pana acum, dar mi-ar face mare placere sa vin la lansarea voastra. Cantam si o piesa de pe album, cantam si ceva nou daca vrei, cantam si ce am cantat la Vocea Romaniei. Orice!’.  Imi oferea mai mult credit decat imi ofeream eu. Si asa am ajuns sa am invitatii astia, de care ma bucur foarte mult. 
Kirk: Ma bucur pentru voi. Oricum Tudor e o chestie mai speciala si pentru mine, dar raman la parerea ca in traseul tau, de fapt al tuturor concurentilor pe care i-a avut, a contat enorm si discursul lui. Crede si are argumente cand va sustine. E cu voi pana la capat.
Tiberiu Albu: Stiu, si-a pastrat atitudinea aia de copil sincer. Chiar am apreciat chestia asta la el. Daca chiar nu-i convine ceva se razvrateste si nu-i place. Bai, e sincer. Serios. Chiar daca greseste si crede ca ceva e cum spune el, o zice. Si apreciez chestia asta foarte mult la el, pentru ca, pana nu l-am intalnit pe Tudor, nu aveam oameni care spuneau lucruri si tineau in ruptul capului la ideea lor. Si-am apreciat foarte mult increderea aia a lui. Pentru ca increderea aia pe care el o are il duce foarte departe. Te ajuta sa ai increderea asta. Increderea aia te formeaza pe tine ca persoana  si iti permite sa faci niste pasi inainte. 
Kirk: Zi-mi o piesa care te da peste cap. Ba nu! Trei.
Tiberiu Albu: Porcupine Tree – Anesthetize. Deci nici nu se pune problema. Este o piesa care a fost impartita in trei pe youtube. Daca o asculti pe toata, este fix rollercoaster-ul emotional pe care mi l-am dorit pe discul nostru. A resusit sa faca lucrul asta intr-o singura melodie. Si vorbeste despre lucruri extreme de reale, extreme de dureroase, extreme de valide. Palpabile. Constientizarea ultimilor mei 10 ani se transcribe in piesa asta de 17 minute. Nu stiu cum a facut chestia asta, nu stiu cata tarie de caracter trebuie sa ai sa spui lucrurile astea atat de bine prin muzica. Ca n-o spune doar prin versuri. Intr-adevar Wilson este un liricist extraordinar, dar are niste riff-uri fix in disperarea aia de moment. Cand crezi ca se aseaza mai bine piesa atunci intra un riff d’ala care iti descrie perfect disperarea dintr-o zi din aceea in care nu iti mai merge nimic bine, in care ti s-a intors totul cu fundu’n sus. Nu stiu multi artisti care pot face chestia asta. Foo Fighters sau Chris Cornell, pe care il respect foarte mult, daca sunt intr-o stare buna si ascult o piesa usor depresiva de la ei s-ar putea sa nu ma bage in starea aia. Daca ascult insa Anesthetize in starea pe care si-a dorit el s-o descrie in piesa asta, fix acolo ma duce. Cred ca m-am dat un pic de gol cu chestia asta.
A doua! George Benson - Just The Two Of Us. Uite nici eu nu ma asteptam la piesa asta. Din cauza faptului ca am fost o persoana retrasa si pentru ca parintii mei m-au invatat ca e foarte importanta interactiunea umana la nivel de familie sau de intelegere din aceasta extrem de descriptiva din punct de vedere sufletesc, am invatat ca atunci cand am o persoana langa mine sa ma bucur de chestia asta si de fiecare data cand am trecut printr-o relatie am invatat sa apreciez din ce in ce mai mult momentele pe care nu le apreciam inainte. Benson asta cumva are concluzia finala a tuturor lucrurilor astea. Am impresia ca daca o sa trec printr-o suta de relatii tot o sa descrie momentul ala perfect. Si n-are nici o legatura cu melodia de dinainte. Dar este o stare umana care e acolo. 
A treia piesa! Sunt foarte multe melodii pe care as putea sa le aleg. Este vorba de piesele pe care mi-as dori sa le compun si eu pe viitor. Despre motivatia asta care vine din nimic. Cand nu mai ai nimic, nu mai ai energie, nu mai ai o situatie sufleteasca sau financiara buna, trebuie sa vina ceva din tine, o flacara care sa dea din nou foc la motorul ala. Sunt mai multe cantece aici. Ar fi No Way Back cu Foo Fighters. Ar fi 30 Seconds To Mars, 90% din piesele lor. Closer To The Edge, spre exemplu, este extraordinara. Dar as merge pe 30 Seconds To Mars – Alibi, care spune acelasi lucru dar nu cu o atat de mare ardoare si cu o flacara atat de puternica. Este mult mai finut tradusa chestia aia in Alibi. 
Kirk: Unde mai are Fameless de tras ca sa fie si mai bine.
Tiberiu Albu: Normal as fi raspuns timpul petrecut in studio sau sala de repetitii. Dar sun 100% sigur ca timpul ala n-ar avea nici o semnificatie daca noi nu ne-am cunoaste mai bine. Fameless are de lucrat infinit la partea de autocunoastere, de prietenie care o sa se lege din ce in ce mai tare. S-ar putea sa trebuiasca sa mai beau cu Angus 3000 de beri pana o sa ajung sa ma inteleg cu el perfect. Sau sa mai vad 50000 de documentare cu Andrei. Sau sa iesim amandoi sau toti dupa concert si sa facem ceva complet stupid pentru ca o piesa sa aiba cu adevarat sens pe viitor. Pentru noi. Pentru toti. Pentru ca se leaga niste chestii foarte personale si se inteleg la nivel de grup. S-ar putea sa compun niste piese care sunt foarte intime din punct de vedere al starii si sa nu le pot descrie foarte bine acum ca grup. Dar, probabil, dupa ce ne cunoastem mai bine si trec ei cu mine prin starile alea sau eu cu ei, piesa sa aiba un sound diferit sau o sonicitate a versurilor total diferita. 
Kirk: Cat de greu e ceea ce faceti? Cata munca este in spatele celor zece melodii? Multora li se pare o chestie usoara asta cu muzica.
Tiberiu Albu: Noi luptam, in primul rand, cu noi sa fim mai deschisi la minte sa putem transmite niste mesaje mai putin abordate in lumea muzicala din Romania. Dar am impresia, fara sa jignesc pe nimeni aici, ca in Romania se vorbeste foarte mult despre o stare de bine, despre faptul ca zambesti constant si despre dragoste. Inteleg, sunt puncte importante din viata unui om care care ii definesc personalitatea. Dar mai este definite si de altceva. Viata nu inseamna sa fii fericit mereu. Si am citit chestia asta constant peste tot. Am auzit-o si de la artisti si de la parinti. Este ok sa fii trist, este ok sa nu te simti bine la un moment dat. Este ok sa iti vina cateodata sa dai cu pumnii in pereti. Este ok sa te enervezi. Lumea are impresia ca daca esti nervos sau daca esti suparat ai dat gres, daca esti intr-o stare depresiva, clar ceva nu este bine cu tine si nu te potrivesti in societate. Eu nu cred chestia asta. Este complet uman sa simti chestia asta si este complet uman sa povestesti despre chestia asta. Dar nu o face nimeni public. 
Kirk: Spunea un nene destept ca daca prinzi cu adevarat intr-o viata de om cateva minute de fericire te-ai scos.
Tiberiu Albu: Da, dar oamenii iau chestia asta ca pe un proverb, desi este foarte reala. Nu esti absolut deloc stricat sau nefolositor daca esti trist sau suparat sau depresiv. Este sanatos sa vorbesti despre chestia asta. Am avut si eu perioade de depresie, mai putin sau mai mult fondate pe o baza reala. Sunt prieteni care nu vorbesc intre ei, sunt familii in care nu se vorbeste despre chestia asta. Cum ar fi sa vina o persoana publica, care transmite printr-un mediu frumos, muzica, chestia asta. Cum ar fi sa-ti spuna cineva ca este ok sa te culci nervos si sa te trezesti suparat a doua zi, ca sa te regasesti si sa iti dai un motiv real sa mergi mai departe. Nu sa te minti ca daca zambesti si continui o relatie de prietenie falsa o sa fie totul ok. Cum ar fi sa-ti spuna cineva chestia asta printr-o piesa? Asta e mesajul spre care tind. Asta mi se pare mie important. Si la asta cred ca ar trebui sa lucrez eu cel mai mult. Si simt ca lipseste chestia asta in muzica. Serios. Imi plac foarte multe piese de la noi, dar m-am saturat sa aud chestii despre dragoste in mod constant. N-am nimic cu acest subiect. Si eu iubesc, am iubit si o sa iubesc. Eu imi doresc sa aud, sa imi spuna cineva prin mediul asta in care traiesc eu, in muzica, ca e ok sa o dai in bara uneori. Si s-o iei de la capat. Si este un lucru frumos in chestia asta. Nu se termina viata la sfarsitul unei tigari, mai sunt tigari de fumat. 
Kirk: Save Myself, Stationary Star, Dash Of Blue sau Falling In Love. La care tii mai mult?
Tiberiu Albu: De ce pui intrebari din astea? Dash Of Blue. O sa spun! A fost cineva pe care am cunoscut dupa Voce la care am tinut foarte mult si care mi-a demostrat ca si inocenta are un rol important in autocunoastere. Doar ca am descoperit foarte multe lucruri negative legate de mine in relatia respectiva si mi-am dat seama ca o mare parte din greselile pe care le-am facut m-au ajutat sa realizez ce ar trebui sa evit pe viitor. Si mi-a ramas foarte, foarte, foarte bine intiparita in minte inocenta, din ochii aia albastri, pe care am gasit-o cand eram impreuna cu ea. O inocenta patata cumva de lipsa mea de prezenta in relatia respective, pentru ca acaparam cu energiile mele negative ceva care tindea spre lucruri foarte simple, la care mi-as fi dorit sa ajung de la bun inceput. In loc sa ma indrept intr-o directie, ma duceam fix in directia opusa, crezand ca fac un pas impreuna cu ea. Am vazut un film, What Dreams May Come, cu Robin Williams. Le murisera copiii, ulterior a murit si el si a realizat, dupa ce a murit, ca tot ceea ce trebuia sa faca ca s-o inteleaga pe sotia lui era sa faca parte din depresia ei. Si cumva eu ii ceream fetei respective sa faca parte din depresia mea fara ca eu sa incerc sa o inteleg pe ea. Piesa se numeste Dash Of Blue pentru ca am un vers foarte descriptiv la ea ‘dash of blue and a hint of blonde’, care o descrie pe ea foarte bine fizic. Apoi toata piesa este despre lupta mea in a incerca sa ies din depresia aceea, in a incerca sa ma agat inca o data de inocenta pe care ea mi-o oferea. A fost complet lipsa mea de prezenta ca am pierdut sustinerea respective, dar am invatat un lucru foarte important pentru mine si foarte frumos, si-i multumesc enorm pentru chestia asta, ca ar trebui sa lasi lucrurile care te acapareaza total si sa dai atat de multa incredere persoanei de langa tine incat s-o iei de la zero. Sa faci trust fall-ul acela. Te lasi pe spate si cazi si sa ai incredere ca o sa fie cu tine cand o iei de la inceput. N-am stiut sa dau chestia asta ei si m-a intristat foarte tare. Am realizat ca daca de la mine nu pot sa cer asta, ce pretentii am sa cer de la o persoana care este mai mica ca varsta decat mine si este mult mai pozitiva decat mine. Si toata piesa este o lupta constanta in care incerc sa descriu uratul pe care l-am facut intr-un mod frumos fata de persoana aceea. 
Kirk: Ce-i cu caseta aceea pe care o porti la gat?
Tiberiu Albu: Mi-e greu sa o definesc. Am primit-o la o varsta foarte frageda, la trei ani. Si nu ma simt in regula daca nu o port la gat. Deci oricat de ciudat li se pare unora, fac dus cu ea, dorm cu ea, nu o dau niciodata jos de la gat. Daca o pierd, si ar fi posibil, ca nu face parte din corpul meu as inlocui-o si as duce-o acasa sa o tina parintii mei in maini si sa-i dea energia pe care i-au dat-o cand am fost mic. A fost un fel de bilet de loto al parintilor mei, pentru mine. Asa pot sa-l numesc. Biletul castigator al parintilor mei. La botez a zis preotul ‘Asta o sa fie cantaret’. Si parintii mei au luat-o de buna, desi nu sunt persoane foarte religioase, dar au dedicat pentru mine cu muzica un timp pe care nici acum nu si-l dedica. Au avut o latura foarte sensibila cu mine si muzica. Si-au facut timp sa-mi arate ce muzica aveau ei atunci, sa-mi explice ce se intampla. Si mi-au pus chestia asta la gat, nu mai stiu clar in ce moment am primit-o, dar o am de cand lumea. Caseta asta este mediumul meu pentru muzica. Am dat-o, in astia doi ani, de multe ori in bara cu muzica si cu compozitiile si cu nervii la sala sau la studio. Si de fiecare data imi amintesc de caseta asta de la gat. Este credinta parintilor mei ca pot sa fac ceva la care chiar tin. Si prin care cred ca-I pot face mandri. N-am facut nimic in viata mea, n-am facut un lucru mai important decat faptul ca am cantat sa-i fac mai mandri. Chiar ii vad fericiti cand cant. Si il simt pe tata ca traieste prin mine si o simt pe mama ca e chiar fericita si imi zice ‘Copile, esti un om asa bun si ai bunatate in ochi’. Sunt lucruri pe care ei de obicei nu le spun. Si vad ca s-a format chestia asta in personalitatea lor prin mine. Si vad asta pe ei si ma bucur foarte tare ca am o relatie extraordinara cu parintii mei. Nu pot explica cat de mult tin la ei. Si nu ca tin la ei, ci ca-i sun in fiecare zi. Sau ca-mi dau bani sau mi-au facut chiftele la facultate. Sunt extrem de constient ca nu as fi avut o parte din gandirea mea critica, care ma ajuta sa trec peste niste probleme sau ma ajuta sa fiu mai inimos daca nu ar fi fost ei acolo. Asta inseamna pentru mine caseta asta. 
Kirk: Dupa atata poezie, ultima intrebare. Ce-i Fameless?
Tiberiu Albu: Fameless. Ca sa spun foarte sincer, Fameless este numele gasit de Tudor Chirila. Eu aveam impreuna cu Monyo un nume nepotrivit si am simtit de la inceput ca e nepotrivit. Se numea Sweet Crime! Se apropia destul de mult de ceea ce mi-as fi dorit eu, dar nu ma simteam comod cu denumirea asta.  Si trebuia sa mergem la Pro TV ca era o chestie de promovare si ramasesem fara nume. Si tin minte ca imi sugerase Tudor, Fameless, ca e un nume misto. Atunci am avut o perioada in care n-am vorbit cu Tudor. Nici despre Fameles, nici de ce as fi ales Fameless, nici daca am ales Fameless. Tin minte ca ma intrebase Tudor cine e Fameless, pe pagina oficiala. Si a ramas Fameless pentru ca am realizat ca e un nume ales foarte bine, ca Tudor si-a dat seama, prin piesele pe care le-am cantat la Vocea Romanie, cam in ce directie vreau sa ma indrept spiritual si muzical. El a inteles ce vreau de la muzica, ca vreau sa-mi creez o trupa prin care pot sa compun piese care au un mesaj real, uman. Si a fost constient, probabil, ca eu o sa ajung sa inteleg ce inseamna muzica cu adevarat. Si anume ca e important mesajul si nu celebritatea, nu faima, nu Vocea Romaniei, nu Tiberiu Albu. Nici macar numele grupului! Fameless este intr-adevar un nume, este un medium prin care se duc niste piese care au un mesaj. Daca ma duc la cineva si il intreb ce mesaj ii induce Fameless nu prea are ce sa spuna. Este un cuvant. N-are cum sa aiba un mesaj atat de important. Daca alegeam un nume lung de 20 de metri poate reuseam sa transmitem un mesaj cat de cat interesant. Dar asa printr-un singur cuvant mi se pare un medium bun prin care poti ignora faima, celebritatea si narcisismul pe care si-l asuma unii. Si astfel sa mergi direct la versurile din piesa.