A trecut ceva timp de cand Amfiteatrul din Pompeii a mai strans orice fel de audienta. Din anul 79 mai precis, de cand Vezuviu a acoperit sub cenusa intregul oras.

 

 Insa joi, 7 iulie 2016, arena s-a pregatit sa primeasca din nou o asistenta impresionanta, nu ca volum, dar ca pasionati. 45 de ani mai tarziu, dupa ce Pink Floyd a inregistrat (fara spectatori) celebrul Live at Pompeii, David Gilmour s-a prezentat in fata celor aproximativ 2500 martori ai evenimentului cu un playlist impecabil. Prezentat ca parte a concertului mondial Rattle That Lock Tour, turneu din care au facut parte numeroase site-uri de patrimoniu precum Circus Maximus in Roma, Amfiteatrul din Verona, Château de Chantilly din Paris si altele, concertul din Pompeii a adunat pe langa piese din albumul Rattle That Lock si compozitii mai vechi, marca Pink Floyd. Asa cum David Gilmour decalara inaintea turneului, decizia a fost de a aduna la aceste spectacole nu un public numeros, ci o audienta care sa plece de la spectacol ca martori ai unei ocazii de neuitat.

 Ca sa gazduiesti un concert rock intr-un sit aflat in patrimoniul Unesco - Amfiteatrul din Pompeii fiind cel mai vechi amfiteatru roman functional din lume - ai nevoie de logistica impresionanta. Pe langa partea evidenta de lumini, lasere si pirotehnicieni, au fost prezenti, desi nu vizibil, o armata de pompieri si personal tehnic.

 

 La ora 9 fix, in soarele de culoarea caiselor coapte, s-a auzit o simpla nota la pian, inceputul de la Echoes. Moment in care nimeni nu a mai scos un sunet, audienta a inghetat instant. Nu a inceput insa sa cante si piesa, a fost doar invitatia politicoasa la spectacol. Debutul s-a facut cu piesa Rattle That Lock, iar pe parcurs am putut auzi pentru prima oara The Great Gig in The Sky cantatata solo de Gilmour. Singura piesa din filmarea din 1971 cantata acum a fost One of These Days. Cu toate ca Gilmour a droit sa nu reproduca concertul din 1971, s-au putut simti fantomele trecutului, mentionate pe parcursul concertului chiar de catre Gilmour (tributul lui Gilmour din 2015 pentru Rick Wright, A Boat Lies Waiting), sau ca exact pe 7 iulie s-au adunat 10 ani de cand Syd Barrett ne-a parasit (Shine On You Crazy Diamond - cantata de 2500+1 suflete).

 A fost imposibil sa nu recunosti emotiile unui public mai mult decat politicos, adunat din toate colturile lumii, traind cu pasiune fiecare nota si fiecare efect al unor muzicieni si ai unei echipe de tehnicieni care au reusit sa aduca publicul in fata si sa-l trateze cu mai multa consideratie decat probabil voi mai vedea vreodata. Cupola de reflectoare, flacari de jur imprejurul amfiteatrului, lasere puternice la 1 metru deasupra capetelor, proiectii pe bine conoscutul ecran rotund, aproape fiecare piesa cantata de tot publicul impreuna cu artistii si, poate cel mai demn de mentionat, acel “thank you very much indeed / grazie mille” al lui Gilmour.

 

Au cantat alaturi de David Gilmour: Guy Pratt la bass, Steve DiStanislao la baterie, Chuck Leavell (claparul de la Rolling Stones’ parca in 1981) si Greg Phillinganes, la keyboards, Chester Kamen la chitara, João Mello la saxofon, precum si Bryan Chambers, Louise Clare Marshall and Lucita Jules ca backing vocals.

 

 Dupa mai bine de 3 ore de spectacol impecabil si impresionant, audienta a plecat doar cu un singur regret: acela de a nu fi auzit din nou Echoes pe Amfiteatrul din Pompeii, desi piesa a fost ceruta minute in sir. Poate ca o varianta remasterizata a inregistrarii din 1971 va veni o data cu blu-rayul (de care se vorbeste deja) cu filmari ale celor doua spectacole din 7 si 8 iulie 2016 pe Amfiteatrul din Pompeii.