Kirk: Esti un copil ratacit printre vise?

Adrian: Da, cred ca altfel n-as fi scris textul asta. 

Kirk: Cand te-ai intersectat cu prima chitara? Cand ai simtit ca fara muzica nu se mai poate?

Adrian: Peste prima chitara am dat undeva in clasa a 5-a, cand m-am apucat de chitara clasica. Mama mi-a cumparat o chitara Hora, o copie de Martin, o chitara de folk. Am fost la un concurs de chitara clasica, am castigat o mentiune sau locul 3 si am primit una. Asa ca prin clasa a 6-a am inceput sa am doua chitare. Ambele s-au distrus. Nu prea imi placea muzica clasica la varsta aia, asa ca le-am pus in cui. Cativa ani mai tarziu a trecut un prieten pe la noi si mi-a aratat o formula de la Sex Pistols. Asta a fost declansatorul. 

Kirk: Clasica nu te-a prins, insa Sex Pistols da.

Adrian: Da! Si e curios, ca nu imi place Sex Pistols. Nu mi-a placut nici atunci, nici acum, dar era prima oara cand auzeam o cvinta, un riff pe chitara si am spus wow. Habar nu aveam ca instrumentul ala poate sa sune asa. Era tot ce aveam eu nevoie.

Kirk: Esti ingrozitor de pasionat de muzica si nu-mi spune ca e o meserie, pentru ca nu te cred. Ce inseamna muzica pentru tine?

Adrian: Pe langa placerea de a o asculta, muzica pentru mine, cel putin in perioada liceului, a tinut loc de parinti, a tinut loc de prieteni. Ea era cea in fata careia imi puteam expune angoasele, fricile. Etapele prin care trece fiecare adolescent. N-am avut cu cine sa le trec mai departe, asa ca le-am trecut impreuna cu muzica sau prin muzica. Practic ne-am altoit prin clasa a 9-a sau a 10-a si altoirea asta e definitiva. Adica pentru mine. Stii, eu par un om normal, poate putin ciufut, morocanos. Fata e de vina, pentru ca eu in interior sunt un om bun si dragut. Pana cand incepem sa vorbim de muzica. In momentul ala eu devin un freak, adica nu mai sunt un om normal. O iau pe campii, cu energii. Sunt fanatic. Cum sunt unii oameni cu religia, asa sunt eu cu muzica. 

Kirk: Iti mai aduci aminte prima ta trupa?

Adrian: Prima mea trupa era cu Oliver Sterian la tobe, eu eram la chitara, Stefan Orfescu la chitara, la chitara bas era un prieten, Paul Vlad, iar la voce era un prieten Carlos, care la primul concert pe care l-am avut nu a venit, pentru ca a zis ca nu se regaseste in versurile piesei. Era un cover, nu mai stiu despre ce trupa era vorba, dar era ceva cu Jesus. El a zis ca nu poate sa cante cu Jesus, ca lui ii place de Jesus. Eu ii spuneam ca nu e de rau in piesa. Cert e ca el nu a mai venit si atunci a trebuit sa incep eu sa cant. 

Kirk: Deci rolul tau in schema formatiei era de chitarist?

Adrian: Da! Eu eram chitaristul. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu solist vocal. 

Kirk: Viata ti-a jucat o festa.

Adrian: Da! M-a obligat. 

Kirk: Ai fost la Scoala Vedetelor. Cat te-a ajutat experienta asta si cum ai facut jonctiunea cu Vita De Vie?

Adrian: Scoala Vedetelor a fost o perioada absolut superba din viata mea, care a durat aproximativ 2 ani de zile. Nu am reusit sa ma bucur aproape nicio secunda de ea. Din chitaristul despre care vorbeam mai devreme ca statea si canta la el in camera, peste noapte am ajuns o vedeta, o persoana publica. 

Prima emisiune Scoala Vedetelor a fost undeva in decembrie, iar a doua zi, cand am iesit pe strada, toata lumea ma recunostea, avea o parere despre mine, oamenii imi cereau autografe, primeam ursuleti de la fete, in presa incepuse sa se scrie despre noi. Toate rudele sunau, toti prietenii sunau. Mi-a fost foarte greu sa accept popularitatea asta pe care nu mi-am dorit-o. Cumva ea a venit inainte de vreme si am fost efectiv socat. N-a fost bine deloc. Mi-a luat foarte mult timp, inclusiv dupa ce n-am mai fost la Scoala Vedetelor, mi-a luat ani buni sa-mi accept popularitatea, statutul. Multi, adica ingrozitor de multi. Teoretic pe la 35 de ani am inceput sa ma simt bine in pielea mea, adica in urma cu 5 ani. 

Primele concerte cu Vita de Vie, primii ani de fapt, eram total antipatic pe scena. Artan spunea ca daca as putea gasi o groapa din care sa cant, sa nu ma vada nimeni, de acolo as canta. La primul concert, de exemplu, de la teatrul Ion Creanga, in 97, tin minte ca aveam parul lung, iar parul asta lung era peste tot pe fata, nu cumva cineva sa ma vada. Eram ca ala din familia Addams. 

A fost greu. A fost ciudat, pentru ca a fost o perioada bestiala, eram tineri, ne plimbam prin toata tara, erau zeci de mii de oameni care ne aclamau, iar eu nu puteam sa ma bucur de niciun fel, fiindca eram total speriat. Pentru cine nu stie, Scoala Vedetelor a fost o emisiune de divertisment pe TVR1, produsa de Titus Munteanu. Aici am invatat foarte mult, pentru ca nedorindu-mi sa fiu o vedeta, eu eram copilul care statea tot timpul cu castile in urechi, eram atent la camera de filmat, la ce spunea Titus Munteanu, cum se lucreaza in televiziune, cum se lucreaza in studiourile audio. M-am imprietenit cu toti cameramanii, cu toti inginerii de sunet. Eu eram omul din echipa de tehnici, pentru ca nu stateam cu ceilalti. Asta imi placea. Tot timpul mi-a placut sa stau in spatele camerei, nu in fata ei, dar uite ca viata m-a adus aici.

Kirk: Acolo practic te-ai invatat si cu aceasta rigurozitatea.

Adrian: Da! Din pacate Titus Munteanu nu mai este. Nu stiu cum arata acum o scoala de televiziune, dar am invatat de la Titus in cateva luni ce inseamna televiziune, cat as fi invatat de la altii in ani de zile. 

Kirk: Din punctul meu de vedere, Vita a avut un start lansat. Erati niste debutanti care sunau bine, la care au venit repede cantarile si chiar turneele alaturi de trupele mari. Cum era senzatia, ca dintr-un ascultator sa zicem, sa ajungi sa canti cu trupele alea mari pe care tu le ascultai.

Adrian: Asta este unul din lucrurile de neinteles pentru mine. Cand ma gandesc la mine, intotdeauna ma gandesc la pasionatul de muzica. Si gura lui vorbeste. Rar vorbeste cea a solistului vocal de la Vita De Vie. Cand vorbesc despre muzica vorbesc prin prisma pasionatului de muzica, adica a persoanei civile. Eu fiind foarte mare fan Timpuri Noi, pentru mine a fost o mare bucurie sa cantam alaturi de ei in turneul de care sigur iti amintesti. A fost o bucurie sa ne imprietenim. Am acum si o suparare umana, fiindca vad cum timpul trece. Atunci noi cantam in deschiderea celor de la Timpuri Noi, iar acum lucrurile s-au inversat. E foarte ciudat sa vezi cum se schimba trendurile, cum se schimba moda, cum sunt unele formatii mari si apoi scad in popularitate si cresc altele. Pentru mine Timpuri Noi e o formatie mai mare decat Vita De Vie. Pentru ca sunt fan Timpuri Noi. 

Kirk: Cum e cu orgoliul asta de creator al tau? Te simti bine cand ajungi la lume cu muzica ta?

Adrian: Ma bucur foarte mult ca se intampla lucrul asta, pentru ca motivul pentru care eu compun si motivul pentru care m-am apucat de cantat a fost unul egoist, terapeutic. Adica nu am infiintat un grup pentru a presta servicii pentru public, ci pentru a ne vindeca propriile rani si traume prin intermediul muzicii. Asa ca ma bucur foarte tare ca oamenii se regasesc in melodiile noastre si, poate la randul lor, sunt alinati de ele. 

Kirk: Ai spus mai devreme ca ati facut trupa pentru voi. Nu v-ati gandit ca o sa urcati pe scena din prima. Nu crezi ca s-a schimbat ceva, pentru ca multi in ultimii ani isi fac grup fix in ideea de a fi pe scenă.

Adrian: Noi oricum suntem un caz atipic. Cred ca primul lucru pe care il face acum o trupa este sa isi gaseasca un nume, iar primul lucru pe care l-am facut noi a fost sa tragem un demo. Nu conta ca n-aveam nume, era ideea sa cantam. In studio, la Migas, am fost botezati de Adi Ordean. Revenind, nu cred ca exista un singur tipar care trebuie acceptat. Sunt foarte multi artisti, foarte multe tipare. Sunt artisti care sunt prestatori de servicii. Sunt ca lautarul acela care vine in carciuma, isi pune zambetul pe fata si iti canta cu acordeonul sa iti placa tie la masa. Lautarul ala nu vine sa iti spuna: “Azi noapte am compus eu ceva.” Nu-i absolut nimic rau in chestia asta. Sunt oameni care fac muzica pentru bani si faima, sunt oameni care fac muzica pentru populatie, sunt oameni care fac muzica pentru ei si ajunge la public. Sunt oameni care fac muzica pentru popor si ea nu ajunge la popor. Sunt oameni care fac muzica pentru ei si ramane doar pentru ei. Sunt zeci de tipare. Noi suntem formatia norocoasa care canta intre 4 pereti si a ajuns sa cante prin toata tara. 

Kirk: Hai sa ne uitam un pic si in zona show-urilor de talente de la TV. Sunt atat de multi care apar pe sticla si atat de putini care razbesc. 

Adrian: Conteaza foarte mult de la ce premize pleci cand judeci un astfel de show. In momentul cand emisiunea s-a incheiat, acel artist ajunge in piata. Ce face el din acel moment si cum se descurca, nu mai este treaba producatorului emisiunii. El a incasat premiul si in urma antrenamentului din timpul emisiunii ar trebui sa se descurce in piata. Acum unii pot sa o faca, majoritatea insa nu. Vad ca mai nou in astfel de concursuri se inscriu artisti consacrati sau semiconsacrati. Asta spune cum arata industria muzicala in afara televizorului. La TV totul este o poleiala. Maximul de glorie pe care majoritatea concurenților il au se intampla in cadrul emisiunii. In momentul in care emisiunea s-a terminat, ei trebuie sa faca fata unei economii de piata. 

Kirk: Ma gandeam ca exista si un contract intre o casa de discuri si potentialul castiga-tor al emisiunii.

Adrian: Asta cu discul nu stiu cum mai este. Mi-e greu sa cred ca ar trebui sa apara cu un disc pe piata, in contextul in care noi traim in 2016 si discurile nu se mai vand. Mai degraba cred ca exista un contract de exclusivitate cu acea casa de discuri care ar trebui sa valorifice imaginea pe care artistul respectiv a castigat-o in cadrul emisiunii. Cu cat il valorifici mai repede, cu atat te bucuri de publicitate, pentru ca altfel apar altii si se uita. In piata este problema. In piata este o lipsa de manageri, in piata este o lipsa de book-eri, de impresari, de ce vrei tu, e o lipsa de evenimente. Copiii aceia sunt scosi din emisiunile de talent unde o intreaga echipa se ocupa de ei (au niste conditii impecabile, fac canto cu profesori, plus tot ce presupune industria asta) si iau apoi contactul cu conditiile reale. Fara lumina in nu stiu ce discoteca, fara monitoare sau intr-un loc unde nu exista decat un difuzor la care sa canti. La TV e una, in viata reala e cu totul si cu totul altceva. 

Kirk: Ai fost la un moment dat, in noiembrie, la o facultate si ai vorbit cu studentii. Cum a fost intrevederea asta?

Adrian: A fost in noiembrie, cand eram inca intr-o oarecare stare de soc. Inclusiv chestia aia am facut-o in scop terapeutic, pentru ca aveam nevoie sa vorbesc cu cineva, si am vorbit cu ei. A fost foarte interesant si am mai facut lucrul asta de atunci. Si imi place foarte mult, pentru ca povestea mea este povestea unui om simplu din Arad care a imbratisat cu totul pasiunea lui pentru muzica si care a avut si norocul sa ajunga sa vorbeasca despre o cariera de 20 de ani. Singurul ingredient care m-a adus pana in punctul asta este indarjirea si pasiunea mea pentru muzica. Nimic mai mult! Am crezut in muzica, nu am crezut in staruri. Nu mi-am dorit sa ajung o persoana publica, o vedeta. Mi-am dorit doar sa cant. Si uite ca mi s-a oferit ocazia sa fac lucrul asta. Ar fi o nesimtire din partea mea sa ma apuc sa imi bat joc de munca mea, sa imi bat joc de muzica mea incercand sa o fac altfel decat am facut-o pana acum, adica pentru mine.

Kirk: Ai repeta acest gen de experienta si in licee? Sa mergeti sa vorbiti acolo si apoi sa si cantati.

Adrian: Am facut asta cu elevii din liceul Lazar, care sunt foarte bine pregatiti si isi organizeaza foarte bine evenimentele. 

Kirk: Zic eu ca ar fi bine ca in licee sa ajunga si un alt tip de persoane publice, nu numai cele care sunt aruncate obsesiv pe sticla.

Adrian: Da! Bine! Problema cu televizorul este ca a ramas un reper. Nu ar mai trebui sa fie. Dupa 2 ore de program inainte de 90, dupa ce am primit program mult, digeram tot. Eram convinsi ca tot ce se intampla la televizor este adevarat. Intre timp aia de la televizor s-au prins ca suntem prosti si punem botul si au inceput sa ne vanda toate porcariile. Acum, de cativa ani, ne-am indreptat catre internet si avem pretentia ca este o zona libera, in care se spun lucrurile pe fata. Fals! 

Kirk: Cum se vede Vita De Vie dupa 20 de ani? Ce sperai cand ai ajuns la prima repetitie si cum se vede acum? Cum a fost calatoria asta?

Adrian: Cand am ajuns la prima repetitie speram sa raman in trupa. Eu eram prieten cu Adrian Bortun de la Timpuri Noi, viitorii mei colegi din Vita De Vie cantau cu Bodo atunci. El nu stiu ce a facut, nu a venit la o repetitie sau ceva de genul si atunci au avut nevoie de altcineva. Legenda spune ca se uitau la televizor, au vazut Scoala Vedetelor, si au vrut sa-l ia pe Calin Goia. Nu stiu din ce motiv nu l-au sunat pe Calin, iar Bortun i-a intrebat daca nu le place de mine. Ei au zis ca “Goia canta mai bine”, insa Bortun le-a zis ca ar fi bine sa vorbeasca cu mine, ca imi place muzica alternativa, iar ei voiau sa faca muzica alternativa. 

Pe scurt, a vorbit Bortun cu mine si m-am dus la prima repetitie, unde am cantat 2-3 piese si am batut palma ca mergem mai departe. Problema a fost ca in primul an, cel putin, nu stiam care e rolul meu in trupa. Daca raman, daca ma dau afara. Nu stiam. Erau niste oameni pe care nu-i cunosteam, ei se stiau de multi ani. A fost ciudat sa cant cu trupa, pentru ca eu eram expert in arta deturnarii prin intermediul televizorului, dar experienta cantatului cu un grup nu poate fi invatata decat prin practica. Mi-a luat foarte mult timp sa inteleg ce inseamna o trupa, cum se canta intr-o trupa. Cu o ureche esti atent la tine, cu o ureche esti atent la ceilalti și cu o alta ureche esti atent la public. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am invatat pe pielea mea. 

Kirk: O calatorie buna. Frumoasa.

Adrian: O calatorie bestiala. 

Kirk: Rahova, Fenomental, Exxtra, Doi, Egon, Fetish, Acustic. Caracterizeaza fiecare disc, te rog.

Adrian: Rahova mi-e foarte drag, pentru ca este primul meu album si habar nu aveam ce se face in studio, cum trebuie cantat. Eram sub influenta totala a emotiilor. E primul meu album. Il iubesc la nebunie! Desi recunosc ca nu m-a prins asa tare, chestia asta cu glumitele muzicale n-au fost niciodata atu-ul meu. 

Fenomentalul este pariul meu cu Vita De Vie. Dupa Rahova, cand trebuia sa lucram urmatorul nostru material am spus: “Asta cred ca trebuie sa facem, asta e genul de muzica pe care eu il compun, asta e genul de muzica pe care eu vreau sa-l cant, asta e genul de versuri pe care eu vreau sa le cant. Acordati-mi credit si hai sa vedem cum iese.” Colegii au avut incredere 100% in mine, sau nu stiu daca au avut 100% incredere, dar mi-au dat 100% credit. Asa am facut Fenomental-ul care, practic, ne-a scos din zona de Sarmalele Reci si alte formatii bucurestene cu versuri bucurestenesti, de la momentul respectiv, si ne-a adus in prim plan ca o formatie serioasa. 

A urmat Exxtra, care stiam aproape din start ca va fi sortit unui oarecare esec, pentru ca dupa Fenomental, care este unul din cele mai bune albume de la noi (zic asta si prin prisma faptului ca a aparut in momentul in care trebuia sa apara) era imposibil sa mentinem stacheta la nivelul acela. Asta e si motivul pentru care am dat cu ceva cerneala de sepie in ochii ascultatorilor si am facut niste featuring-uri. Asa am scos Exxtra, care contine totusi 2 single-uri, Liber si Sunetul Mai Tare, piese care si azi sunt cantate si cerute de public. 

Dupa Exxtra a venit Doi. Societatea s-a schimbat foarte mult in astia 20 de ani si probabil ca fiecare album este influentat de ce se intampla la momentul respectiv. In perioada aia, 1999-2000, apareau tot felul de trupe gen doi baieti si inca un baiat sau fete de 14 ani care apareau la TV in chiloti si sutien, cu sanii umflatii, predicand sexul si mult playback. Tocmai se infiintase CNA-ul, erau niste vremuri foarte tulburi si atunci am dat drumul, impreuna cu Parazitii, la campania anti playback. Practic ne certam aproape cu orice artist exista pe piata. Parca eram politia muzicii. Cum ni se parea ca cineva face ceva gresit, il aratam cu degetul. Chestia asta ne macina ingrozitor, era o stare de negativitate in noi pe care o simteam. Probabil ca atunci mi s-a declansat si ulcerul si nervii si toate. Si atunci am zis stop! Nu se mai poate asa, murim noi de grija altora. Am inchis usa la studio si am inceput sa ne preocupam de noi si sa ne vindecam ranile noastre. Asa a aparut albumul Doi, care vorbeste despre relatia dintre doua entitati, iar acele doua entitati eram noi si fanii nostri. Atat! Nu mai exista lumea exterioara. Eram doar noi si ei. 

Asa a aparut si Egon care are acelasi concept de intimitate. 

Fetish-ul este unul din albumele mele favorite, pentru ca am considerat ca pasiunea noastra, obsesia noastra pentru muzica poate fi considerata un fetis, pentru ca orice fetis este o obsesie. Am inceput sa schimbam structura versurilor. Acestea au devenit pline de insemnatate. 

Dupa Fetish a venit albumul Acustic, pe care l-am visat demult si pe care nu am avut timp sa-l facem, pentru ca nu am avut starea necesara. Eram tot timpul pe fuga, cantam cu distors, cu bas si toba mare, era totul tare pe scena, dintr-o parte in alta, de la Con-stanta la Baia Mare. Era totul o fuga. Am fost o formatie extrem de muncitoare, ca niste zilieri. Munceam ca nebunii. Mergeam si cantam in orice loc. Cu scule dupa noi, cu tehnicieni. Haos! 

Faceam totul pentru a canta si a ne intalni cu oamenii. Era imposibil ca in contextul acela sa fac albumul Acustic, un disc care avea nevoie de liniste. Atunci am inceput un antrenament cum fac actorii care incearca sa intre in pielea personajelor si experimenteaza diverse situatii de viata. Asa am facut eu muzica. Doi ani de zile nu am ascultat nici un fel de muzica cu chitare electrice. Am inceput sa ascult folk, muzica folclorica, irlandeza, finlandeza, instrumente acustice. Greu de tot am reusit sa ies din tumultul acesta, din nebunie si sa ma linistesc, ca sa facem albumul Acustic. A fost senzational sa-l facem. 

Daca vrei, albumul Acustic si Fenomental sunt cele 2 greutati care balanseaza Vita De Vie. Fenomental a fost inregistrat in 48 de ore. El a fost facut in Germania si nu am avut bani de mai mult.  Albumul Acustic l-am tras intr-un an de zile si l-am facut cat se poate de linistiti. Calmi. Prima oara cand l-am cantat in fata publicului pentru noi a fost pfuuuuuuuah. A fost incredibil. Nu-ti pot spune ce efect de vindecare totala a fost. 

Kirk: Imi amintesc si acum cand ai aparut cu piesele de pe Fetish la mine si imi tot repetai: “Muzica pentru suflet, nu pentru stomac!”. Tot repetai asta! Dezvolta, te rog. Erai atat de marcat de chestia asta si repetai: “E pentru suflet, nu pentru stomac”.

Adrian: Eram extraordinar de marcat si exista ultima melodie de pe Fetish care se numeste Drumul Spre Iad, care povesteste intr-o oarecare masura teoriile, care explica energiile cu care jonglam atunci. E o teorie extrem de simpla. Stomacul este cel viscer-al, cel care cere mancare, cel care in relatie cu creierul, organizeaza creierul sa functioneze doar pentru stomac, iar sufletul este partea uitata. Nu mai tin minte exact toata teoria. Eram foarte influentat atunci de ea, din fericire am trecut mai departe. Imi place insa relatie dintre suflet si creier, nu cea dintre creier si stomac. 

Kirk: Referitor la noul disc, in ce zona o sa mergeti din punct de vedere muzical.

Adrian: Mi-e foarte greu sa spun in ce zona, pentru ca avem multe piese inregistrate si avem si mai multe idei in hard-disk-uri. Nu exista in acest moment o coerenta a ideilor. Ne lasam in voia orchestratiei si a energiei pe care o transmit negativele pe care le-am facut si de acolo plecam mai departe. Deocamdata majoritatea pieselor au chitara electrica, dar n-as putea sa spun ce gen sunt. Nu suntem o formatie care incearca sa se reproduca, suntem o formatie care incearca sa se bucure de muzica pe care o face. In momentul in care ne bucuram, intram cu melodia in studio si o terminam. 

Kirk: Ma gandeam ca Inimi Surde suna intr-un fel si e o prima aroma din viitorul materi-al. Nu pot ascunde insa ca dupa Acustic credeam ca poate ati intrat intr-o zona mai moale.

Adrian: Cu siguranta n-o sa renuntam la Acustic. Suntem dependenti si de Fenomental si de Acustic. Avem nevoie si de energia asta bruta, dar si energia suava pe care ti-o da starea acustica. O sa le imbinam. In momentul de fata materialele din studio sunt indreptate spre ce se intampla pe Inimi Surde. Poate putin mai agresiv, dar nu facem muzica de dragul agresivitatii sau de dragul linistii. O sa vedem cum o sa iasa melodiile. 

Mi-e foarte greu sa iti spun. Asta e cel mai important lucru pe care l-am castigat dupa 20 de ani de muzica. Puterea de a ne simti bine in pielea noastra si de a face in fata publicului ce vrem sa facem. Suntem noi acolo! Cel care canta pe scena e chiar Adrian Despot. Nu e un inchipuit. Cezar Popescu este el, in pielea lui. Adrian Ciuplea, Mihai Ardelean si Sorin “Pupe” Tanase. Suntem noi, ne simtim bine intre noi si in momentul in care am ajuns la concluzia ca ne simtim bine intre noi si ca astia suntem, putem sa facem orice nebunie ne trece prin cap.

Kirk: Ma amuzam cand ascultam prima oara Inimi Surde si ma gandeam: “Sunt tampiti!” Este atata forta. Imi ziceam “cu atat distors cum vor intra pe radio-urile de la noi, dar au facut fix ce le place”. Se simte ca piesa vine din voi. 

Adrian: Radiourile nu sunt o miza. Pe vremuri, orice formatie, ca sa se faca cunoscuta, trebuia sa ajunga la radio. Era difuzata la radio si apoi urma tot sirul de evenimente. In momentul de fata, mai ales pentru noi, care avem o baza de fani atat de numeroasa, noi nu trebuie sa scriem muzica pentru radio. Noi nu trebuie sa fim decat noi. Avem facebook, avem calea asta directa. Pe vremea aia daca nu existai la radio, nu erai. Am dat de curand peste casetele mele, de fapt ale lui tata. VHS-urile vechi din tinerete. Alea cu Tele7abc si cu tot ce se intampla acolo pe vremuri. M-a distrat foarte tare. Ce vremuri! Si, paradoxal, in 97, 98, 99 era mult rock la televizor, erau reclame la concertele de rock. Astazi deschizi televizorul si nu vezi nimic. Rock-ul este banat la televizor. La posturile comerciale rock-ul este banat. Stii, am ajuns la 20 de ani fara sa fim difuzati pe radiourile comerciale. Astazi, ajungand in punctul asta, fara ajutorul lor, ele au ajuns sa ne sune pe noi. Asta pentru ca noi suntem un brand atat de important, incat cei care nu ne difuzeaza vor sa ne aduca in programele lor. Pentru ca am ajuns la nivelul asta.

Kirk: De ce ai vrea sa aduci pe cineva pe care nu il difuzezi in programul tau?

Adrian: La intrebarea asta nu pot sa iti raspund.

Kirk: Ati avut o relatie incredibila cu fanii. Erau acele tabere VDV. O sa mai faceti?

Adrian: Nu stiu. Ei faceau acele tabere. Si fanii nostri de atunci au mai crescut si au copii si, ma rog, alte treburi. Ar fi insa foarte dragut sa ne mai intalnim. Pentru ca ei veneau din tara si nu se cunosteau decat dupa nick-name-urile de pe grupul yahoo Vita De Vie. Organizau o data pe an acele intalniri de 3 zile, in diverse locuri. Ei organizau tot, noi veneam acolo, stateam, cantam. Era senzational! Acum relatia e mult mai simpla. Exista facebook, internet, accesul e instantaneu. 

Relatia noastra cu fanii a fost intotdeauna o relatie extrem de naturala. Nu a fost o relatie intre o vedeta si fanii ei, pentru ca in capul nostru noi suntem ca ei. Noi inainte sa ne apucam de muzica eram in fata scenei, uitandu-ne la alte trupe. Si la un moment dat, am trecut noi pe scena. N-o sa uitam niciodata ca am stat si noi in fata scenei. Ala este locul nostru. 

Kirk: Oricum cred ca s-au simtit extraordinar cei care au luat bilete la cantarea aniversara si ei au fost primii care au primit Inimi Surde. Ar fi bine sa se stie ca nu ati trimis cantecul inainte la radiouri.

Adrian: Mi s-a parut normal sa facem asta, pentru ca deja aveam vandute foarte multe bilete si piesa asta era aproape gata. Am zis: “Mama, acum trebuie sa o facem si s-o terminam”. A fost haos. 48 de ore viata mea a fost un chin, dar asa e fiecare nastere de piesa. Si ne-am gandit sa le-o trimitem lor s-o asculte primii, pentru ca si-au ales sa-si petreaca ziua de 20 februarie alaturi de Vita De Vie. Si-au avut exclusivitate 24 de ore. 

Kirk: Foarte misto! Care-i cea mai mare realizare a ta?

Adrian: Faptul ca imi iei interviu (rade). Nu stiu! Cea mai mare realizare este ca .. Sunt 3. Sunt 3 in … mea. Am o familie minunata, am o formatie minunata si am niste fani minunati. 

Kirk: Ce e VDV?

Adrian: Pffffff! Vita De Vie. E cea mai misto gasca pe care am cunoscut-o eu si daca nu ma crezi intreaba-i pe toti tehnicienii de pe toate scenele pe care am cantat.