Kirk: Cum a venit chestia asta? Ați fost la Soveja și apoi ați venit aici, la malul mării să trageți discul. Nu să să-l trageți, să-l compuneți!

 Dragoș Strat: S-a întâmplat să ne știm deja cu Marian de aici, de la Răsărit. Și deja devenise așa un... devenise deja o istorie pentru noi să compunem cumva așa grupat  într-un timp dat, efectiv să stăm împreună, să locuim împreună și să ne dedicăm total compoziției. Așa am ajuns și aici, la Marian, cumva am zis dacă am fost la munte, hai să încercăm și la mare să vedem, poate se schimbă starea. Se întâmplă ceva atunci când compui așa grupat și în timp de două săptămâni și anume că este un snapshot în timp  al acestui moment în care tu existi atunci, pentru că se poate întâmpla și se întâmplă de foarte multe ori să compui un album  într-o perioadă mult mai lungă de timp, adică săptămâna asta compui o piesă, peste două luni, când mai ai un pic de timp, mai compui încă o piesă și la un moment dat, se întâmplă în doi ani, ai gata un album. Noi până acum am compus așa, în bucățelele astea de timp, concentrate și fiecare album al nostru este fix momentul ăla în care eram atunci, cu toți.   

 Kirk: Care sunt diferențele între a lucra la poalele munților și a lucra la malul mării?

 Dragoș Strat: Starea este diferită, e foarte diferită! Pentru fiecare în parte funcționează altfel, eu îți spun acum cum funcționează la mine. Este o stare comună pe care am simțit-o și acolo și aici și pe care am simțit-o și atunci când am compus la Duru pentru prima oară, practic momentul care a dat startul acestui sistem de a compune albume, e un moment de izolare care pentru mine, care pe mine mă răscolește cumva, se întâmplă ceva, devine totul numai intens. Așa funcționează la mine izolarea și momentul ăsta, snapshot-ul ăsta pe care îl trăim în astea două săptămâni de compoziție, pentru mine este foarte intens. Intens care vine și cu bucurie, dar mai ales cu frământări, nu știu cum să-ți zic, e foarte personal și introspectiv dacă vrei.

 Kirk: Care au fost provocările tale ca instrumentist pentru acest album?  

 Dragoș Strat: Provocarea cea mare a fost, în primul rând, să-mi asum… Să îmi asum la nivel de ce vreau să transmit, să fie al meu, să nu încerc să intru în niște tipare și niște topologii,  pentru că există mereu riscul ăsta ca instrumentist să te repeți. Ideea e să nu te repezi, dar totuși să fii tu.  Și asta a fost o provocare pentru mine și alta provocare a mai fost, la nivel tehnic, să integrez, pentru că asta mi-am dorit foarte mult, mai multă muzică electronică din albumul ăsta. Eu zic că am reușit așa ușor să fac jumătate de pas în direcția aia, pentru că nici nu mi-l doream să fac cu totul pasul ăsta. A fost așa o trecere și am vrut să mă simt și confortabil în noua poziție de muzică, mai multă muzică electronică.  
 

 Kirk: Știu că în toate melodiile de pe discul ăsta sunteți voi, dar spune-mi trei la care te-ai simțit mai implicat, ai simțit nevoia să dai mai mult, să pui mai mult din tine.

 Dragoș Strat: N-aș putea să numesc.  În toate melodiile m-am simțit implicat la maxim și le simt foarte personal. Este o melodie în care cânt doar două note, toată melodia, dar este atât de simplu cântă, este ultima melodie de pe album. Poate E Timpul Să Ne Întoarcem Acasă se numește și acolo există doar două note. Dacă vrei cumva ca instrumentist, m-am implicat cel mai puțin, dar ca stare este o piesă în care m-am implicat probabil cel mai mult pentru că acele două note sunt ca o mantră pentru mine. Curg de la începutul și până la sfârșitul piesei și este o mantră care mă face să intru într-o stare meditativă, pentru că nu am absolut nimic de făcut, decât să stau, de fapt nu să stau, ci să intru într-o stare care mă rupe un pic de lumea asta.

 Kirk: Spune-mi acum, o propoziție, două despre fiecare melodie de pe disc.

 Dragoș Strat: Libelule Dansează este o poveste foarte frumoasă care se întâmplă la malul mării.  

 La Răsărit! Ăhhh, Este o apropiere foarte mare acolo pe care o simt fără să numesc o persoană anume, dar sunt împreună cu o persoană anume acolo lipit un suflet de celălalt.  

 La Pescărușii Zboară este mult regret acolo.  

 Din Senin! Este multă joacă acolo. E o piesă care pentru mine înseamnă joacă.  

 Răgaz este cea mai grea piesă de pe albumul ăsta pentru mine, cea mai grea de dus, dacă vrei.  

 Ruinele, la fel, vorbesc despre, pentru mine vorbesc despre ceva ce a fost și nu mai e.  Niște ruine, efectiv ruine. Nu știam că așa o să o numească Doru, Doru a dat numele pieselor, dar ne înțelegem foarte mult din priviri și din gânduri.

 Serpentine clar este o piesă despre fetița mea. 

 Norii Negri este o piesă foarte introspectivă pentru mine, dar culmea, cu un mesaj foarte ușor la final, adică este eliberare, dacă vrei. 

 La Spre Lumină nu știu ce să zic!

 La Mine În Peșteră tot așa este o joacă, e ceva foarte ușor de dus, ceva simplu, ușor.  

 Descântul Apei, culmea se aude chiar acum.  Este ceva foarte solar, foarte acvatic și vorbește foarte mult despre cum curg lucrurile pe lumea asta.

 Greieri Și Furnici la nivel de mesaj îmi aduce aminte de o piesă Interpol, de pe al doilea lor disc, dar nu mai știu cum se numește. Este fix același mesaj care vorbește despre Univers și cum te simți tu în el.

 La Poate E Timpul Să Ne Întoarcem Acasă titlul vorbește foarte clar ce înseamnă piesa asta pentru mine și culmea este și ultima piesă compusă aici la Corbu, și cumva simțeam că este momentul acela să închidem, să strângem cablurile să strângem instrumentele și să plecăm acasă. Ne era dor de casă!

 Kirk: Cum ai recomanda celor care pun urechea pe disc să-l asculte, însă prima oară de ce? 

 Dragoș Strat: Este un album de drum, aș spune eu. E un album pe care ai putea să-l asculti într-o călătorie, la volan unui mașini, cu căștile în urechi sau uitându-te pe geamul trenului. Nu e un album pe care l-aș dansa.

 Kirk: Din punctul de vedere al tău, care a fost cea mai mișto zi aici când ați compus albumul?  

 Dragoș Strat: Da! Cea mai mișto zi pentru mine este întoarcerea, culmea! Este întoarcerea, este drumul către casă. Venea o furtună îngrozitoare și noi am făcut pană cu mașina chiar la prima benzinărie de la ieșirea din Năvodari. Am oprit acolo până am găsit o vulcanizare mobilă, care a venit și ne-a ajutat și am făcut pana la dubă. Numai că, tot drumul de întoarcere am fost urmați din spate, nu s-a întâmplat, dar am fost urmați din spate de această furtună îngrozitoare care tot urma să vină. Și nu știu cum am nimerit pe un post local de radio, de aici, din zona Constanței, care tocmai în momentul ăla difuza o poveste.  De fapt, era un teatru radiofonic ‘slash’ poveste, o întâmplare fantastică cu o vrăjitoare de aici din zona Deltei, dacă vrei, care fermeca bărbații și îi facea sclavii ei. Sclavii ei, sufletește vorbind. Și povestea asta a însemnat foarte mult pentru mine în contextul ăla, în drumul spre casă.  Asta a fost cea mai mișto zi pentru mine, cea mai mișto seară de fapt, că drumul se întâmpla înspre seară.

 Kirk: Cum se vede de la tine momentul ăsta în care ești cu băieții? Aveți patru albume de studio gata, unul live, care și ăla e foarte mișto.  Cum se vede om la lună în acest moment și ce te aștepți să vină?  

 Dragoș Strat: Se vede foarte frumos. Băieții sunt familie pentru mine, îi iubesc foarte tare și mă simt acasă când sunt cu ei. Care este așteptarea? N-am absolut nicio așteptare. Este... și eu mă întreb și dau din umeri și nu știu ce urmează.  

 Kirk: Ce este Solaar?

 Dragoș Strat: Este exact ce s-a întâmplat aici în astea două săptămâni. Este marea asta sălbatică și prietenia asta mare pe care o am pentru oamenii ăștia, în contextul ăsta de aici, de la mare, locuind singuri, gătindu-ne singuri, bând seara împreună, făcând muzică, făcând salate, făcând baie și stând la plajă.