Chitarist, vocalist, compozitor și producător. Cam asta poți spune foarte repede despre Ron 'Bumblefoot' Thal. Ce nu intră in text este acea energie și stare de bine pe care ți-o transferă atunci când vorbește cu tine și povestește despre muzică. Se vede și se simte de la o poștă cât de mult îi place ce face.  

 

 

Kirk: Ești aici petru Warm-Up Party-ul din 25 septembrie, încălzirea pentru Ziua Chitarelor 5. Ce îmi poți spune despre show-ul tău de luni?

Ron 'Bumblefoot' Thal: Ce să iți spun? Este ziua mea! Așa că ce mod mai bun de a-mi sărbători ziua de naștere, decât să fiu în București și să fac un concert mare și cât mai zgomotos. Asta o să se întâmple. O să atac cei 20 de ani în care am scos albume. De fapt, 22. O să cânt. Sper ca publicul să cânte și el, să se simtă bine. O să sar în public. Cu siguranță o să ne simțim bine.  

Kirk: Cânți des în Europa, nu e foarte ușor pentru un muzician american. Cum poți explica relația cu fanii, cum e pentru tine? Te întreb pentru că în urmă cu două săptămâni erai în Asia, apoi în Japonia și Thailanda.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Da, am avut primele mele concerte acustice, concerte la care am fost doar eu pe scenă. Mi-a plăcut tare mult. Am făcut asta în Japonia, apoi în Thailanda, unde am susținut un concert caritabil pentru copii. După Thailanda am ajuns în Malaezia, aici am avut un concert acustic și un jam cu toți marii chitariști din zonă. A urmat Bangladeș și un spectacol mare de tot, apoi Irlanda, cu două concerte și câteva workshop-uri. Am cântat la Athlone Institute Of Technology, chiar în mijlocul țării. E un loc fantastic. Și acum uite-ne aici. Relația cu fanii? Este exact cum ar trebui să fie o relație. În urmă cu 20-30 de ani aveai niște oameni care erau între tine și fani. Erau managerii, casele de discuri sau distribuția etc. Acum, mulțumită tehnologiei și căilor de comunicare, totul este direct: intri pe Facebook și vorbești cu fanii tăi. Nu puteai să faci asta înainte. Așa că este o binecuvântare, avem o relație foarte apropiată. Mai bună ca oricând. Să poți merge oriunde în lume, să te vezi cu oamenii față în față, să faci muzică împreună e cel mai frumos lucru de pe pământ.

Kirk: Revenind la concertele tale acustice. Te gândești la un astfel de material?

Ron 'Bumblefoot' Thal: Am facut unul în urmă cu 9 ani. Era un EP pe care se găseau 5 cântece ale mele.

Kirk: La un album mă refeream.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Ah! Te referi la 12 cântece sau ceva în sensul ăsta. O să fac asta, da. Am deja aceste 5 piese care au fost alese de fani. Dar o să fac asta, sigur. Sau un album în concert. În zilele noastre, dacă vrei să fii în pas cu ce se întâmplă, faci o transmisie live. Multimedia este totul. Și este atât de ușor să o faci.

Kirk: Îti mai aduci aminte de primul tău concert? Cum l-ai simțit?

Ron 'Bumblefoot' Thal: Primul meu concert a fost în 1977. Aveam o trupă alcătuită din trei inși, aveam șapte ani. Se numea Target. Îmi aduc aminte foarte bine. Toată ziua am tăiat hârtie în bucățele cât mai mici, pentru ca publicul să poate arunca în aer confetti la sfârșitul concertului. Am avut un solo de chitară când ceilalți doi colegi au plecat, iar eu eram un copil care dădeam cât puteam de tare în corzile de chitară. Pe vremea aceea nu eram un chitarist solo, eram mai mult un chitarist pentru efectele de pe chitară, care scoteam sunete ciudate. Ceea ce câteodată fac și în ziua de astăzi. Și, în timpul concertului respectiv, vecinul meu Tommy, care își pusese un sac negru de gunoi pe el, urla în jurul nostru ca un monstru. Pâna la urmă, fetița unui vecin s-a speriat și a început să plângă. Așa că a fost un show adevarat de rock pentru un tip de șapte ani.

Kirk: Sincer, mă gândeam la un concert undeva într-un bar …

Ron 'Bumblefoot' Thal: Să știi că am vândut bilete, a fost ca un concert. Iar noi ne comportam ca o formație. Compuneam cântece, înregistram demo-uri. Prima oară când am cântat într-un bar cred că a fost în 83 sau 84. Undeva pe lângă New York. Nu îmi mai amintesc exact. S-ar putea să fi cântat și câteva compoziții ale noastre. În mod cert, jumătate din program am cântat piese ale trupei Rush. Piese vechi, cum ar fi By-Tor & The Snow Dog. Albumul Fly By Night. Am mai cântat de pe albumele Caress Of Steel, A Farewell To Kings, Hemispheres și, evident, de pe 2112. A doua jumătate a programului am umplut-o cu Iron Maiden și Ozzy Osbourne de pe Blizzard Of Ozz și Diary Of A Madman. Am atacat vechea școală de metal și rockclasic  progresiv. Am cântat și Jethro Tull, dar chestii mai puțin cunoscute, ca Minstrel In The Gallery. Eram o trupă interesantă și ne numeam Paradox. Cu siguranță un nume bun pentru o formație de rock progresiv. Asta a fost prima mea cântare într-un bar.

Kirk: Cum ai caracteriza călătoria ta de la The Adventures Of Bumblefoot la Little Brother Is Watching? Apropos, îmi place de mor piesa.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Mulțumesc!! Chiar că e o călătorie. Una de peste 20 de ani. Începând cu formarea unui grup și semnarea unui contract cu un label. Casa de discuri ne-a spus că vrea să facem un album de chitară instrumental, să pornim primul material și apoi sa continuăm lucrul pentru piesele discului Hermit. A urmat părasirea casei de discuri și înființarea label-ului meu, doar pentru mine. A fost greu. Să găsesc distribuitori și să fac tot ceea ce înainte era treaba casei de discuri. Lumea voia să semneze cu label-ul meu, însă eu spuneam “Nu! O să vă arăt cum să vă faceți voi un label, astfel încât să nu mai depindeți de alte persoane și să vă puteți purta singuri de grijă.” Pentru că asta trebuie să facem. Trebuie să avem încredere în forțele noastre, trebuie să fim independenți și puternici. Așa că pentru asta am luptat întotdeuna. A fost o călătorie de o nebunie și o sălbăticie la care niciodată nu m-am așteptat. A evoluat. Dar așa este viața, deci așa a trebuit să fie. Viața muzicală este parte din viață, iar viața ta trebuie să fie una bine trăită. Cu suișuri și coborâșuri, cu lucruri neașteptate. Asta e inspirația ta, la asta te vei gândi la sfârșit, când o să faci un rezumat și o să spui: “Wow! Ce călătorie strașnică am avut!” Asta vrei! Așa a fost drumul meu muzical, fiind excentric, apoi progresist și făcând un album ca Uncool, trecând apoi la materiale mult mai poppy sau punky. De fapt, eu am cresut cu rock clasic, punk clasic si vechea școală de metal. Ramones și Sex Pistols, plus alte lucruri în sensul ăsta. Cu albume ca Rocket To Russia, Road To Ruin sau Never Mind The Bollocks, Here's The Sex Pistols. Sau Dead Kennedys cu Too Drunk To Fuck și toate celelalte piese.

Am crescut cu toate chestiile astea, iar pe parcursul călătoriei m-am întors la ele și am început să le scot la suprafață. La ultimul album, după ce am părăsit Guns N’ Roses, cred că m-am redescoperit, în sensul că m-am întors la tot ceea ce eram la începutul călătoriei. E un disc care, zic eu, te atinge. Te atinge ca George Harrison, Queen și altele în sensul ăsta. Este un disc mai puțin aspru și mai mult de aici [n. r - arată spre inimă]. Cântece care te vindecă, te alină, O piesă ca Don't Know Who To Pray To Anymore. Am aflat că o melodie devine mult mai puternică, mai profundă din punct de vedere lyric, dacă e vorba de chestii adevărate. Cu asta mă luptam în perioada aceea. Apoi am făcut discurile cu Art Of Anarchy, la care am colaborat cu Scott Weiland, Scott Stapp, de la Creed și, evident, John Moyer de la Disturbed. Și mai nou, cu cei din Sons Of Apollo.

Kirk: Cum ți-ai caracteriza chitara și cum ai descrie legătura intre Bumblefoot și chitară?

Ron 'Bumblefoot' Thal: Ooooh … Este o chestie extraordinară. Sunt din nou eu când vreau să spun ceva… Stii, muzica e un limbaj. Așa cum vorbesc eu în acest moment, același lucru se întamplă când pun mâna pe chitară. Doar că schimbi felul de a comunica. Vorbești prin intermediul ei. Și, în general, poți spune mult mai multe, deoarece nu mai gândești și lași totul să iasă din tine. Este limbajul a ceea ce simți. Chitara este tot ceea ce am nevoie. Am cântat fretless aproape 20 de ani. Și aveam nevoie de o chitară specială care să spună cu exactitate ceea ce voiam să comunic, un singur grif nu îmi ajungea. Aveam nevoie de un instrument care să îmi dea posibilitatea să nu mai schimb chitarele. Și am această chitară a mea care îmi permite acest lucru.

Kirk: Numește, te rog, trei chitariști cu un impact puternic asupra ta. Dar explică și alegerea lor.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Eddie Van Halen. Târziu l-am ascultat! L-am auzit prima oară în 1982, atunci când a fost lansat discul Diver Down. Însă prima chestie pe care mi-o amintesc a fost introducerea de la piesa Mean Street. Când am auzit-o mi-a schimbat felul în care gândeam despre chitară. Eram ca un pictor care brusc descoperă o culoare nouă, pe care nu o mai văzuse până atunci. Asta m-a facut să realizez, ascultând Mean Street, apoi Eruption și altele ulterior, că sunt mult mai multe lucruri pe care le poți face cu o chitară. M-a făcut să mă gândesc la inovații și să găsesc noi modalități de a elibera sunetul din corzile chitarei.

Înainte de asta mi-a plăcut Angus Young. Eu eram ca un mic Angus Young. Când aveam 10-11 ani, era un băiat care voia să se alăture trupei mele, așa că a venit la repetiții. Iar eu, la propriu, cântam și alergam prin toată camera. Eram un copil punk rock plin de energie. Si îmi amintesc că celălalt copil mi-a spus: “Nu pot să mă alătur trupei tale. Ești prea sălbatic, prea peste tot.” El era un tip ceva mai matur, mai liniștit. Privind înapoi, pot spune că eram un fel de Angus pe cocaină, dar era doar energia unui puști de 10 ani. Cam așa si cânt. Multă energie rock and roll. În mod cert, Angus m-a influențat puternic.

În continuare aș putea numi sute de muzicieni de top care m-au influențat de la Al Di Meola la Yngwie, Steve Vai, Allan Holdsworth. Sau Jimi Hendrix. Ori Charlie Christian. Sunt atât de mulți.Oh, Doamne!  Jimmy Page, toți cei mari. David Gilmour! Ceea ce ne-a lăsat el, ceea ce a spus, a fost atât de profund. Eric Clapton! Toți cei mari. Și când spun toți cei mari nu mă gândesc la un concurs de popularitate, nu sunt cei pe care toată lumea îi știe. Mă gândesc la cei pe care îi cunosc chitariștii. Acei mari, nu doar populari, dar care trebuie respectați pentru ceea ce au inovat și care au făcut lucruri care au însemnat ceva. Este o listă lungă, dar dacă trebuie să spun, nu pot sări peste Brian May, armonia sa și ceea ce făcea într-un cântec. Era o orchestră într-un singur om.

Trebuie să îl reamintesc pe Angus pentru energia sa. Trebuie să spun și de Ace Frehley, pentru că ceea ce cânta el într-o piesă este ceea ce cântai cel mai mult, îi cântai solo-urile de la chitară mai mult decât versurile.

Sunt foarte mulți, dar primul este Eddie Van Halen. El a avut cel mai mare impact.

Kirk: Ești un tip foarte ocupat. În martie ai lansat cu Art Of Anarchy albumul The Madness, iar acum așteptăm Psychotic Symphony. Apropos! Tare de tot single-ul Coming Home. Spune-mi, cum e să cânți în supergrupul Sons Of Apollo și dacă poți spune ascultătorilor de radio Trib, la ce să se aștepte de la albumul de debut Psychotic Symphony.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Sunt atât de bucuros pentru că a pornit foarte bine acest proiect, iar lumea a răspuns foarte bine la ceea ce am făcut cunoscut până în acest moment. Să fiu cinstit, nu mă așteptam ca publicul să fie atât de surescitat. Sunt foarte fericit! Știi, am mai cântat cu Mike și Billy de-a lungul anilor. Iar în urmă cu câțiva ani, cu Mike și Derek, la 'Progressive Nation At Sea' Cruise. Despre Jeff Scott Soto, ce să spun? Sunt un mare fan al său de când i-am auzit prima oară  vocea extraordinară pe albumele Rising Force și Marching Out, discurile lui Yngwie Malmsteen. Mike Portnoy și cu mine discutam de câțiva ani să ne facem o trupă, dar niciodată nu am avut ocazia să fim amândoi în același loc să punem în practică ideea.

Așa că la începutul anului Mike a venit cu propunerea să facem grupul ăsta. Să ne adunăm împreună pentru o săptămână și jumătate într-un studio, să compunem, să înregistrăm și să scoatem un disc. Am zis: “Hai s-o facem!” Ne-am adunat. De pe 1 martie până pe 10-11 martie, eu Derek și cu Mike am stat într-o cameră unde am compus și am înregistrat, iar când Billy a terminat ce avea el de făcut, ni s-a alăturat și am continuat treaba. Am compus și tras în acele zile întregul album live. Când am ajuns acasă, mi-am facut solo-urile de chitară, să le adaugăm, nu am avut timp în cele 10 zile. Eu am făcut asta, iar Jeff a completat vocea. Dar discul e tras ca o trupă, în aceeași cameră, inspirându-ne unul de la celălalt. Este primul nostru disc împreună, te atinge în multe feluri și este foarte … spontan din punct de vedere al compoziției. Poți auzi influențele fiecăruia din noi, influențe progresive, dar are clar si influențe rock.  La Coming Home este o combinație de un pic de Van Halen cu dublă armonie și refrene drăguțe.

La ce să se aștepte publicul? Păi la melodii progresive de 11 minute…

Kirk: Mă întrebam dacă o să avem parte și de așa ceva.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Sigur că da!! Sunt multe piese concepute așa, dar avem și cântece rock ca Alive sau Coming Home, cu aranjamentele obișnuite dintr-o piesă rock. Sunt și melodii ca Maximus sau God Of The Sun sau Labyrinth, unde pornim în această mare nebunie a călatoriei progresive.

Omule, a fost distractiv să facem albumul ăsta, cu riff-uri nebune. Practic ne-am provocat între noi. Venea unul din noi cu un riff, iar altul spunea: “Ce cânți acolo?” Și apoi altul venea cu o idee care completa totul. Ne-am distrat făcând asta! Cred că muzicienilor le va plăcea albumul, oamenilor care ascultă rock la fel, iar cei cărora le place Mike Portnoy, când își face nebunia, vor iubi discul ăsta. Apoi sunt cei care vor vrea să-l audă pe Derek când este cel mai bun chitarist și să îl audă și când cântă la clape. Aproape că nu te poți prinde dacă este chitară sau clape pentru că execută nebuniile sale neoclasice pe un Marshall uriaș. O spun! Derek este cel mai mare chitarist din toate timpurile pe care îl poți auzi atunci când cântă la clape. Iar Jeff are o voce fenomenală, o voce puternică uluitoare. Și despre el trebuie să spun ceva. Crezi că ești un bun vocalist până în momentul în care cânți alături de el. Este wow! Ridică ștacheta foarte sus! Iar Billy are sound-ul său specific. Își face și el nebunia și trebuie spus, nu-l auzi pe Billy cântând prea des muzică progresivă. Este unul din acei basiști unici, autentici, fără pereche. Când îl auzi cântând două note, te prinzi imediat că el este la chitară bas. Este un disc care are toate ingredientele.

Deja, Derek îmi spune: “Hei, am o idee pentru albumul doi.” Și îmi trimite câte un video în care îmi arată niște riff-uri noi. Derek este ca un câine scăpat din lesă, care aleargă ca un sălbatic. Din el răzbate muzica cu o energie ieșită din comun. Este o mașină de muzică perpetuă. Este o combinație excelentă. Sper ca după ce plecăm în turneu și vedem cum stă treaba să putem scoate albumul cu numărul doi. Mă gândesc că din acel moment o să ne cunoaștem mai bine ca trupă și o să dezvoltăm în ceva, care va putea fi marcat și o să puteți spune: “Ăsta este sound-ul acestui grup!”

Cred că avem sound-ul unor individualități care cântă împreună. Și cred că albumul al doilea va merge mult mai departe. Cred că ne va duce la nivelul următor. Cu siguranță!

Kirk: Referitor la grupul Art Of Anarchy. Cam care este, pentru tine, marea diferență dintre The Madness și albumul de debut?

Ron 'Bumblefoot' Thal: Sunt diferențe mari de tot! Când am tras primul disc totul începuse ca un proiect muzical. Era făcut cu prieteni apropiați, prieteni de mulți ani. Le produsesem albumele când erau adolescenți, iar acum scriseseră aceste 10 piese și voiau să facă discul pe care și-l doreau dintotdeauna. Fără compromisuri! Erau vechi fani de metal, așa că piesele lor sunau în zona aceasta, gen Metallica sau Megadeth. Au venit la studio și am început să tragem. Urma să avem vocaliști diferiți la melodii. Primul care a venit să tragem a fost Scott Weiland. Cu el am înregistrat Til the Dust Is Gone.

Kirk: Mare piesă!

Ron 'Bumblefoot' Thal: Da!! A făcut din piesa aia ceva ce nu mi-am putut imagina. După care am zis: “Dar de ce să nu facem o trupă?” Am zis ok și am devenit un grup în care el cânta la voce toate piesele. Apoi, John Moyer, de la Disturbed, ni s-a alăturat la chitară bas. Nu a început ca o trupă, dar a devenit așa ceva. Nu a fost o chestie care a venit organic. Adică nu au fost cinci tipi care au spus hai să compunem și sa formăm un grup. Chestia asta a venit pas cu pas. Îți dai seama dacă faci o comparație între primul album și cel de-al doilea.

În primul rând,  Scott Weiland nu voia să facă parte din gașca asta. Voia să se concentreze pe proiectul său solo, Scott Weiland And The Wildabouts. Așa am ajuns la Scott Stapp.

Kirk: Bună alegere, eu iubesc vocea sa!

Ron 'Bumblefoot' Thal: Este minunat omul!! Are capacitatea de a lua o bucată muzicală și a o transforma în ceva de la care nu te poți opri din cântat. Ți se întipărește în cap! Așa că ne-a venit alături și am început să compunem împreună și să facem albumul The Madness. Am fost cinci tipi într-o cameră vreo zece zile. Aveam laptop-ul, două microfoane care intrau într-o interfață și am tras idei care au constituit prima jumătate a discului. Apoi a trebuit să plecăm și să cântăm in proiectele pe care le aveam antamate. Încercam să ne adunăm între diversele contracte. Ne-a ieșit abia câteva luni mai târziu. A fost bine, am avut timp să analizăm mai atent ce am făcut pe prima jumătate de disc. Apoi ne-a fost mai ușor. Dar marea diferență a fost că am început ca un grup și am compus ca un grup. Iar la sfârșit asculți acest album și are acel sound legat, specific unei găști. Asta-i marea diferență!

Kirk: Cam asta e, omule! Mulțumesc mult pentru amabilitatea cu care ai răspuns la întrebari. La final, lasă un mesaj adolescenților. De ce ar trebui să înceapă să cânte la chitară.

Ron 'Bumblefoot' Thal: Pentru că este ceea ce vrei să faci! Este ceea ce ai în inimă, este felul în care vrei să te exprimi muzical. Trebuie să fii autentic, încrezător, să împărtășești ceea ce este în interiorul tău, muzical vorbind. Așă că indiferent de sound, dacă este sunetul chitarei, cântă la chitară. Pentru că ăsta este cel mai important lucru, să împărtășești ceva lumii, ceva pe care doar tu îl poți oferi. Fă asta!