Interviu cu Mihnea Blidariu (Luna Amară)

Kirk: A fost Tanagra Noise și ați devenit Luna Amară. De ce ați schimbat numele? (Pe Asfalt există și piesa „Tanagra Noise”…)

Mihnea: Tanagra Noise, să înteleagă toată lumea, vine de la tanagre, niște păpuși de piatră/lut care se puneau în mormintele grecilor, în antichitate, ca să nu fie singuri la trecerea dintre lumi. Și la rugamintea lui Richard, fostul nostru manager, pentru că lumea nu reușea să rețină numele, am găsit acest nume, Luna Amară, care a și rămas.

Kirk:  Îți mai aduci aminte care a fost prima voastră piesă de la sala de repetiții care s-a apropiat de varianta finală și a ajuns pe disc?

Mihnea: Pffff…. Prima a fost Unfed, care a și ajuns pe Asfalt.  

(Între timp a apărut și Nick Făgădar în cameră)
Nick: Prima piesă relevantă, după ce ne-am schimbat numele în Lună Amară, a fost Umbră. Copil și a doua a fost Gri Dorian.

Mihnea: Deci, de când am devenit Luna Amară a fost Umbra. Copil, iar din perioada Tanagra Noise a fost Unfed.

Nick: Stai așa! Când eram noi fără Petru la tobe a fost Cuba, Unfed… 

Mihnea: Și Red, Roșu Aprins în engleză. 

Nick: Și Amar a fost prima piesă în limba română. Care a devenit apoi Umbră. Copil.

Kirk: Băi, scuze, de ce ați schimbat Red, din engleză în română.

Mihnea: Ne-a zis cineva: ‘ce fain ar fi o variantă’… sau ne-am gândit noi. Dar prima oară am cântat-o în engleză câteva concerte, asta e clar! După care, nu mai știu, ai venit tu (n.r. Nick) și ai zis: ‘hai să fac o variantă în română!’

Nick: Toți am avut momentu’ ăla de cumpănă. Vrei să fi parte din curentul ăla britanic, sau american, dar ești totuși din România. 

Mihnea: Dar ce îmi aduc aminte e că ai venit cu versurile în română, din prima, nu le-am construit împreună. 

Nick: Nu mai știu ce context era…

Kirk: În ce moment ați hotărât: ‘Eu vreau să cânt!’

(în cameră apăruse și Sorin Moraru)
Sorin: Nu a fost o alegere neapărat conștientă. La mine așa a funcționat. Îmi plăcea muzica pe care o ascultam și încercam să fiu și eu ca ăia. Să cânt, să fac ceva. 

Nick: Eu eram rapper… Asta ascultam… Iar ăia de la mine din clasă ascultau Paradise Lost si d’astea… Și-am zis: ‘Ce naiba!’… Și am învățat să cânt! 

Mihnea: Asta acum aflu…

Kirk: Și tu?

Mihnea: Băi, la mine a fost așa… Cumva, a venit foarte firesc. Eu am făcut școala de muzică. Am fost din clasa I la muzică, și evident, foarte clasică povestea, mi-am făcut trupă în liceu și cântam cover-uri.  Ca să înțelegi, m-am hotărât în clasa a X-a, când am văzut Cluj-Napoca prima oară. Atunci am spus ‘vreau să vin la Cluj, facultatea e un pretext. Vin la Cluj, caut oameni și fac trupă’. Din liceu voiam asta. Cântam în Bacău iar trupa de atunci se numea Barock, că eram din Bacău și cântam rock.  
 
Kirk: Cât a contat trompeta în invitația de a cânta în Luna Amară? Te așteptai tu, trompetist, la asta?

Mihnea: Într-un fel e meritul maică-mii. Ca să ne înțelegem, eu am făcut 12 ani de muzică, din clasa I până în clasa a XII-a. Și voiam să-mi fac trupă rock, să fiu vocalist. Când să plec la Cluj-Napoca, la facultate, am zis să-mi vând trompeta. Și mama mi-a spus: ‘Măi, n-o vinde! Ia-o cu tine la Cluj, că cine știe ce oportunitate apare.’ Și-am zis: ‘Bine!’. La Cluj l-am cunoscut pe Nick și am zis să ne facem trupă. Și i-am găsit pe Gyuri, Răzvan și Petru. Iar în prima formula mai era un băiat Radu Cindrea, care cânta la clarinet. Și cumva a rămas ideea asta… Nick chiar mă întreba: ‘Nu vrei să cânți la trompetă? Cum ar fi?’ La început, nu am fost foarte încrezător. A fost așa o jumătate de idee, aruncată de Nick…

Kirk: Ai fost pus vreodată în situația să vii cu un text și colegii să zică: „Băi, Mihnea, nu!”?

Mihnea: Nu la modul ‘bă, nu’, dar la stilul ‘dar e ok să zicem aia?’. Nimic drastic însă. 

Kirk: Ăsta e și motivul pentru care sunteți de 25 de ani împreună? Tu și Nick.

Mihnea: Cu textele?

Kirk: Cu texte și cu muzică și cu orice…

Mihnea: Evident că și ăsta e motivul.

Kirk: Voi doi sunteți foarte diferiți, dar vă și completați. 

Nick: Asta e o cu totul altă poveste, e mult mai complicat. E ceva fain… Muzica asta rock nu vine așa, din ceva neant. Relația dintre noi e ceva omenesc. Sunt relații umane și sincere. Și cu greșeli…

Kirk: V-ați descoperit unul pe altul?

Nick: Ne-am descoperit unul pe altul… Ne-am descoperit pe noi înșine… Deja ne știm destul de bine…

Mihnea: Sunt 25 de ani…

Nick: Și nu e numai despre noi… Au fost schimbări, dar e și Sorin care e de atâta vreme cu noi… Sorin este structural, prezent și ne aduce aminte de ‘Hai, să… Click Action!’  

Kirk: Este și Nocebo și Sky Swallows și Dream Diggers. Ce e cu ele? Aveai nevoie să te exprimi și altfel artistic?

Mihnea: Băi, eu am fost întotdeauna un muzician care mă simt foarte bine în trupă. Nu-s muzician de solo. Îmi place interacțiunea asta muzicală. Multă vreme am fost fidel unei singure trupe: Luna Amară. La un moment dat, Răzvan s-a mutat la București, și așa l-am cunoscut pe Codin Orășeanu, aka Low Freak, și la un moment dat m-au invitat în acest proiect Dream Diggers. Am acceptat pentru că voiam să fac și altceva decât rock. Voiam să încerc și alte zone muzicale.  A ieșit un melanj foarte interesant, din punctul meu de vedere unic în România, o combinație de industrial, hip-hop, downtempo, electronica, mai multe la un loc. Aveam nevoie să mă exprim și altfel. 

Kirk: Credeai că Luna Amară nu îți oferă șansa asta, pentru că Luna Amară a fost foarte inovativă.

Mihnea: Da, dar nu se potrivea. Ceea ce mi-a oferit The Dream Diggers nu mi-a oferit Luna Amară. Era ceva foarte altfel. 

Kirk: Mie mi se pare că un artist la un moment dat poate să facă fix ce vrea pentru ca d’asta e artist și poate ‘fugi’ unde vrea el să exploreze muzical.

Mihnea: Da, măh… Dar… Nah… Acuma trebuie să ții cont de mai multe lucruri. Oportunitatea asta cu Dream Diggers a apărut într-un moment în care Luna Amară avea o imagine muzicală în rândul ascultătorilor, deja aveam un public format și n-avea rost să insist cu astfel de idei. Ar fi fost altceva. Recunosc, ne-am provocat publicul de-a lungul anilor, am făcut tot felul de schimbări. E un drum de la ‘Umbra. Copil’, că tot am vorbit de ea, la ‘Nu Mai Vine Nimeni’. Voiam să fac altceva și am făcut-o!  

Kirk: La tine e simplu, se vede de la mare distanță. Mihnea scrie un text pentru că îl simte, nu că trebuie. Sau trebuie pentru că simți că trebuie să spui un lucru, să atragi atenția asupra unor lucruri. 

Mihnea: Ce pot să spun e că după o vreme devine destul de obositor să fii ‘in the business of feeling’. Există o anumită presiune, pentru că se așteaptă de la tine lucrurile care le-au plăcut oamenilor din prima. În cazul meu, lucrurile legate de comentariul politic. Dar e un proces personal și intim foarte dificil. Acela de a căuta să întelegi lumea căreia trebuie să i te adresezi,  fiind în același timp destul de supărat pe ea, pentru că, nah, oamenii trăiesc cum trăiesc, și e mai ușor să pună etichete și să meargă mai departe. Lumea spune: ‘Mihnea e partea aia cu politica, cu revolta’. Și devine mai dificil să-i înțelegi pe oameni și să le exprimi artistic că nu ești doar tu, ești mai mult de atât și că vrei să spui și alte lucruri. Așa că dincolo de frumusețea actului creației sunt tot felul de emoții și situații adiacente.    

Kirk: Vrei cumva să îmi spui că ți-ai reprimat niște gânduri pe care le voiai transmise? 

Mihnea: Nu, nu, nu… Am șansa asta să fac muzică și să pot spune ce vreau. Dar este un efort de a nu rămâne furios, cumva, pe lumea în care trăiesc. 

Kirk: Numește 3 cântece care reprezintă Luna Amară și explică de ce.

Mihnea: Păi, în primul rând, aș pune Gri Dorian…

Kirk: Fiindcă e prima? 

Mihnea: Băi, și asta! 

Kirk: Practic e si cea cu care eu am aflat că e o trupă nouă, Luna Amară.

Mihnea: Sincer, din ce îmi aduc eu aminte, am ales piesa asta, pentru că este o piesă foarte simplă, muzical vorbind. Are patru acorduri. Când a făcut Nick textul ăsta, a fost foarte… Eu eram așa: ‘Yeah man! This is the shit!’. Nick a exprimat o stare în care s-au regăsit mulți adolescenți în vremurile alea. Este o melodie despre revoltă, dar revolta de acasă. Aș mai spune Focuri și asta deoarece, cel puțin pentru mine, este o maturizare din punct de vedere al melanjului între rock, metal și text social, la noi la Luna Amară. Mi se pare peste Folclor și alte piese sociale. Și mi se pare că a venit într-un moment foarte bun, când era nevoie de o piesă de genul ăsta.  În plus, deja, multă lume ne întreba când mai scoatem ceva social-politic. Și aș mai spune Distanțe Depline, care este una din ultimele piese compuse împreună. Într-un fel este o întoarcere la niște ‘rădăcini’ ale noastre, plus un sound modern. Cumva, mi se pare că este o piesă care a dat startul la o serie de compoziții, care chiar dacă nu seamănă între ele, și mă refer la Distanțe Depline, Nu Mai Vine Nimeni și Meteor, reprezintă, și punem niște ghilimele mici, noul sound Luna Amara.

Kirk: Apropos de Focuri… Dacă la Folclor putem spune că aveai, în text, o țintă precisă, la Focuri îi ai în colimator pe toți, cei de care unora le este frică, unora le este lene să le atragă atenția…   

Mihnea: Băi, unora le-a fost lene, unora le-a fost frică, alții n-au avut timp…

Kirk: Băi, e și lene, că e mult mai lejer să comentezi, de acasă, pe diverse rețele sociale decât să ieși și să te vadă lângă ei și să te audă cum le zici: ‘Nu mai furați! Făceți-vă treaba, că d’aia vă plătim!’

Mihnea: Lene e frumos spus. E un clivaj foarte grav. E o fractură nasoală în societate. 

Kirk: Iubesc Focuri! 

Mihnea: Să știi că și eu…

Kirk: Ar trebui să trezească. Și pe mine și pe toți. Și pe cei care aleg și pe cei care doresc să fie aleși. Nu vreau să mergem în direcția asta, dar nu arată prea bine societatea asta românească..

Mihnea: Am spus că e o maturizare. Putem merge în ce direcție vrei tu, dar sincer mi-e foarte lehamite. Nu știu dacă ai observat, eu nu mai vorbesc între piese. Mi se pare suficient ce spun textele. Eu am o stare, referitor la societatea asta românească, destul de deznădajduită. Adică, nu văd vreo perspectivă… Mă gândesc la copilul meu care crește.. Pentru mine, ‘whatever’, dar pentru fata mea… E aiurea! Legat de Focuri, am simțit nevoia asta, să exprim o dezamăgire politică continuă… D’aia zic acolo: ‘Toate guvernele și toți președinții’ pentru că, pe lângă opinia mea politică, am resimțit de multe ori nevoia să spun: ‘Băh, v-am zis eu!’ și am tacut. Pentru că am vrut să mă înșel. 

Kirk: Să fim serioși, nu te-ai înșelat!

Mihnea: Din păcate, tot timpul, un alt leader a dezamăgit, o altă speranță s-a năruit…‘Toate guvernele și toți presedinții’ 

Kirk: Ai dreptate! Dar oare nu suntem și noi vinovați că am acceptat să alegem ‘răul cel mai mic’? Ni s-a sugerat asta, și practic, din momentul ăla, data viitoare, răul mai mic o să fie mai mare. Și uite așa se duce naibii un sistem de valori și uităm ca ar fi bine să facem astfel încât să votăm binele.

Mihnea: Discuția asta e lungă și nu se termină niciodată. Scurt pe doi însă, o chestie foarte clară și reală, este că noi nu prea mai avem timp. Mă refer la faptul că planeta se duce dracului… Mi se pare incredibil că oamenii se mai bat pe linii imaginare când se întâmplă ce se întâmplă. E foarte nasol!

Kirk: Suntem noi defecți?

Mihnea: Da, ca specie suntem defecți. 

Kirk: Trebuie să te întreb! O ai pe Sofia! Dacă ar trebui să-i lași Sofiei o singură melodie Luna Amară – care ar fi și de ce?

Mihnea: Răspunsul este evident! Răspunsul este Om, pentru că piesa am compus-o pentru ea. Când s-a născut Sofia atunci am compus melodia Om. Atunci am făcut textul, m-am dus cu ideea la sală și am făcut-o cu băieții. Ce e mișto, e că am făcut-o pentru ea, apoi am început să o cântăm, și după destul de puțină vreme mi-am dat seama că deși era pentru ea, textul acela îl pot spune oricui. E pentru voi! N-a fost o piesă premeditată, a venit natural. A ieșit din prima!

Kirk: Parcă în urmă cu niște ani te gândeai la o variantă de Pietre în Alb cu pian și sax.

Mihnea: Ți-ai adus aminte de discuțiile de la bere, haha!... Lumea știe deja că noi avem și această dimensiune muzicală acustică. Așa, intern, între noi, lucrurile au mers mai departe decât electric/acustic, am făcut niște variante la sala de repetiție la niște cântece de ale noastre, în alte genuri muzicale. În ideea asta era Pietre În Alb, cu pian și sax. Mă rog, dupa aia a venit ideea cu țambal, și tot felul de idei.

Kirk: Orice, dar să nu faceți simfonic…

Mihnea: Nu, nu, nu… Asta nu! Deja a făcut prea multă lume. Avem albumul Aproape cu cvartet… E suficient! Revenind la Pietre În Alb, a fost o glumă internă care momentan este în stadiul ‘ce-ar fi să’, mai mult nu am ce să zic.  

Kirk:  Hai să trecem în revistă discurile voastre (Asfalt, Loc Lipsa, Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, Pietre în Alb, Live La Conti, Aproape, Nord). O scurtă descriere pentru fiecare?

Mihnea: Asfalt, primul album, cel mai prost album Luna Amară ca și sound, tras în 4 studio-uri, dar în același timp, cred că cel mai iubit disc Luna Amară, până în prezent. A fost un album care a apărut într-un moment foarte potrivit, social vorbind. A fost un album cunoscut de dinainte, pentru că venea dupa 4 ani în care noi am cântat foatrte mult și lumea știa multe piese de pe el, știa versuri… 
Loc Lipsă, un album cumva de confirmare, cu niște zone noi muzicale, singurul nostru album cu mai multe featurings: Andy Ghost, Ombladon, Iordache… Un pic mai greu de digerat, un album lung, care conține atât piese electrice cât și acustice. 
Don’t Let Your Dreams Fall Asleep a fost un album de încercare, un fel de pariu al nostru, până la urmă câștigat, să zicem. E albumul la care am pierdut niște public și am câștigat altul, e primul disc, hai să nu zic acustic, dar mai soft.  

Kirk: De ce spui că formația a pierdut public?

Mihnea: Pentru că am ales să facem un disc mai soft din punct de vedere muzical iar publicul nu se aștepta la un album întreg făcut astfel și au fost oameni care au spus: ‘bai, nu ne place!’

Kirk: Întrebam asta pentru că mi se pare un pic ciudat ca publicul la un artist pe care îl place nu e de acord cu explorarile muzicale ale acestuia. În cazul vostru, erau deja două discuri lansate și care placuseră tot ca urmare a unor explorări muzicale ale voastre. 

Mihnea: Ideea e că, la vremea respectivă, și publicul nostru, ca și noi era ‘young’. Și nici nu explorasem partea asta mai soft. Mă rog erau niște piese. Și nici nu spusesem: ‘băh, o să scoatem ceva mai acustic’. Totuși în mare parte, lumea a înțeles, și am mai și câștigat public nou.   
Pietre În Alb, cred că e albumul cel mai greu, cumva, de ascultat, multe măsuri compuse, multă explorare în zona post-rock, prog chiar… și din fericire au fost câteva piese de pe el care au prins, printre care și Pietre În Alb.  Este un album mai puțin social-politic și a fost bine primit. Spre marea mea surprindere, piesa Pietre În Alb a prins foarte tare. E un album matur. 

Kirk: Pe care l-ați muncit! Multă lume crede ca e doar distracție, bere și atât. Și cât se muncește…

Mihnea: Da, cam asta e imaginea. Întâmplarea face, că totuși, fix la piesa Pietre În Alb nu s-a prea muncit, haha... Pietre În Alb s-a născut la un final de repetiție la care toată lumea strângea sculele. Eu aveam în cap tema aia de început și am început să o cânt la chitară.  Toată lumea s-a oprit, s-a întors din drum, iar piesa, așa cum o auziți acum, mai puțin textul, a fost, hai să nu exagerez că în jumatate de oră, dar într-o oră era gata. La altele, în schimb, stăm luni de zile. 

Kirk: Dar a ieșit iar acum daca nu o cântați se poate ‘muri’.

Mihnea: (râde) Mă rog, da! Fiecare la vremea ei. Mai demult, ‘ne omorau’ dacă nu cântam Folclor sau Dizident. Apropos de asta, și apropos de oamenii care urlă că vor o piesă, hai să-ti zic o întâmplare simpatică. Eram, la un moment dat la un concert acustic la Hard Rock Café. Mergem noi, ne pregătim frumos, facem probe, vine lumea, mese… Și fix în fața noastra se pun două persoane. Nici nu începem noi bine să cântăm ca unul din ăia doi tipi începe să urle: ‘Roșu Aprins! Roșu Aprins!’ Și tot concertu’ a urlat: ‘Roșu Aprins!’ Întâmplarea făcea că Rosu Aprins, în playlistul din seara aceea, era la bis. Noi ne ținem de playlist, cântăm tot concertul, el urla în continuare: ‘Roșu Aprins!’ Terminăm concertul, coborâm după scenă… Ăla disperat:  ‘Roșu Aprins!’. Ne întoarcem la bis, și zic, că mă disperase tot spectacolul: ‘no, frate, Roșu Aprins!’.  Și începe Nick piesa, tipul se ridică de la masă, se pune frumos în genunchi, scoate inelul din buzunar, și cere fata de nevastă! Dragul de el, d’aia a urlat tot concertul Roșu Aprins că voia să ceară fata de soție. Ea zice: ‘Da!’. Toată lumea fericită. Se termină concertul și vine omul la noi să ne mulțumească. Și-l întreb: ‘Băh, dar ce făceai dacă nu cântam deloc Rosu Aprins? Că se poate întâmpla.’  Și-mi spune: ‘Eram pregătit! Luam o chitară și îi cântam eu, că am învățat piesa!’. Ideea era că ei se cunoscuseră la un concert Luna Amară la Papa La Șoni, în Vama Veche si dansaseră prima oară împreună pe Roșu Aprins. Și voiam să îți spun că am avut răbdare cu el, nu ne-am enervat, n-am fost figuranți și a ieșit o chestie tare mișto. De multe ori am faza asta, intru pe scenă și spun ‘faceți ce simțiți’. Eu sunt copil de anii 90. Sunt obisnuit cu pogo, cu mosh pit cu d’astea. Aia știam, aia făceam, aia îmi place. Dar pâna la urmă: ‘faceți vreți, faceți ce simțiți’. Putem să cântăm cea mai hardcore piesă iar voi dacă ‘vreți să stati, să vă uitați și să ascultați versuri… stați!’ 

Kirk: Oricum la voi, în afară de muzică e și faza cu versurile… 

Mihnea: Sunt esențiale. E o treabă mai complexă, e o zonă mare de emoții pe care o acoperim, și cumva și d’asta suntem recunoscători pentru publicul pe care îl avem după 25 de ani. Adică din punct de vedere al textelor, un concert Luna Amară, mie, personal, nu mi se pare ușor de dus. Dacă chiar stai și asculți, să auzi ce spunem noi, și eu și Nick, e greu, sunt multe emoții. De la anxietate, angoase, îndoială de sine…

Kirk: Sunteți diferiți voi doi, dar vă completați foarte bine. Știu, am mai spus-o…

Mihnea: Da, pentru că avem răbdare unul cu altul. Și am vrut să ne înțelegem, am vrut să ne descoperim. Să ne întoarcem la discuri! Am rămas la Live La Conti. Discul ăsta s-a născut dintr-un simplul motiv… Ideea e că lumea ne întreba de discurile Asfalt și Loc Lipsă care nu se mai găseau. Noi i-am întrebat pe cei de la casa de discuri (Roton) dacă nu le reediteaza. Ei au zis că nu și nu au vrut să facă asta deși ne-am oferit să plătim noi reeditarea. Și atunci varianta ok să facem chestia asta, fără implicarea casei de discuri care deținea drepturile în momentul respectiv, era să scoatem un live, ca să fie diferite piesele, și am găsit oportunitatea asta, la fostul Hotel Continental, "Conti", un loc mișto în care să cântăm și să facem DVD-ul acesta. 
La Aproape se strânseseră niste piese acustice și am zis: ‘bă, hai să facem altfel’ și a venit idea cu cvartetul. E cel mai scurt album Lună Amară. A venit după Colectiv… Spre deosebire de Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, Aproape a venit peste un public deja avizat că avem partea asta acustică și atunci a fost mult mai bine primit. 
Și a venit apoi Nord, care e albumul meu preferat.

Kirk: Mai mult decât primul?

Mihnea: Da! E cel mai matur Luna Amară și are niste piese pe el care-mi plac foarte mult. Ne-am și întors la o agresivitate a sound-ului. Mesajul a devenit iar radical. Sunt piese mai complexe, dar suficient de simplu de ascultat și simțit... 

Kirk: Băi, Focuri este cât se poate de directă, de sinceră. 

Mihnea: Mesajul meu nu este radical din cauza mea. Nu pentru că sunt eu radical, ci pentru că trăim într-o societate în care astfel de mesaje sunt percepute ca fiind radicale, din cauză că oamenilor ori le este teama să se exprime, ori nu-i interesează, ori sunt de altă părere. 
 
Kirk: Care crezi tu că a fost cel mai greu moment Luna Amară și cel în care ai zis: ‘wow, nu credeam să mă simt atât de bine’?

Mihnea: Au fost mai multe momente grele… Am avut fiecare pe rând, o pasă din asta în care... Norocul a fost că n-am avut-o toți odată. A fost pe rând. Fiecare a avut o pasă d’asta de: ‘Băh, nu mai am chef! Băh, e prea complicat!’. De exemplu, în ceea ce mă privește pe mine, un moment greu a fost când m-am mutat în București, în 2006, pentru o fată și... Atunci Richard (n.r. Richard Constantinidi-managerul de atunci al trupei) a fost foarte supărat... Nu mai repetam la fel de mult, eu eram aici. Iar episodul ăla a dus la plecarea lui Richard. Ai mei, indiferent cât de supărati au fost, m-au înțeles până la urmă. Ne știam, făceam muzică împreună. Știam că o să trecem cumva peste asta... Dar din momentul ăla, a ieșit un moment și mai greu, pentru că Richard a plecat. Așa că o perioadă am făcut eu și booking și management. Apoi, când Răzvan s-a mutat în București. El s-a mutat la modul serios, că eu venisem să văd cum o să o fie. El a venit în București și a și rămas. Dar și peste momentul acela am trecut. Cu prietenie, cu înțelegere. Deci cam fiecare a avut momente d’astea în care a zis fie că simte că nu prea mai simte că ar vrea să continue, ori alte lucruri din viața personala. Dar nu a fost nici un moment în care să ne întâlnim toți să ne certăm și să zicem: ‘Bă, nu mai știm cum s-o scoatem la capăt, hai să o lăsăm baltă!’. D’aia ziceam că bine că ne-a apucat pe rând, că dacă se nimereau mai mulți cu filmul ăsta să nu mai continuăm, poate că se rupea treaba. 
La cel mai bun moment... Să știi că au fost mai multe. Depinde ce valorizezi. Tendința, în cazul nostru, e să vorbim despre Sonisphere 2010.  Nu credeam să ajungem pe o scenă cu trupe pe care le ascultam și cu care am crescut. Alice In Chains, Anathema, Rammstein. Sau să vedem Metallica, Megadeth, Slayer sau Anthrax, nu numai pe scenă, dar și în backstage. Aia chiar a fost o chestie de tipul ‘walking among gods’. A fost de necrezut! Dar să știi, când termini un album și îl lansezi și vezi lumea în față, ai un moment din ăsta, sau eu cel puțin, în care spui: ‘Noh, am făcut-o și p’asta! Am dus-o până la capăt!’. Stai cu albumul în mână și îți spui: ‘Wow, nu credeam că mai iese.’ În România știi cum e, sunt multe peripeții când scoți un album, mai ales când îl faci ‘pe spinarea ta’.

Kirk: Ce-ți trece prin cap după 25 de ani de Luna Amară – și nu doar de muzică, ci și de activism? Ești un tip care-și spune punctele de vedere.  

Mihnea: Când?

Kirk: Uite acum!

Mihnea: Multe în continuare. Faza cu gânditul prea mult e o chestie cu două tăișuri. Sunt un  tip care se gândește mult, sunt o persoană anxioasă de felul meu. Chiar gândesc mult de felul meu. Vin dintr-o generație, de artiști, de cetățeni, care au avut norocul să poată, să își permită să mai fie reflexivi. Eu sunt tipul ăla de artist care și-a luat energia și temele  petrecând foarte mult timp pe stradă, în cluburi, în contexte sociale, printre oameni. În facultate aveam obiceiul să mă duc în Music Pub, care pe vremea aia era singurul club în Cluj-Napoca în care se cânta, îmi luam o bere și mă uitam la oameni pur și simplu. Dar mă uitam cu orele. Sau mă duceam pe stradă, mă așezam pe o bancă și mă uitam la oameni. Așa că, unul din lucrurile care îmi trec prin cap, este că trăiesc într-o lume care nu mai este deloc așa, în care oamenii fug dintr-o parte în alta, inclusiv artiștii, iar asta nu ne mai lasă timp pentru reflecție. E o lume în care oamenii nu mai au răbdare să observe lucruri. Din cauza asta trăiesc mai în viteză, și din cauza asta totul a devenit mult mai superficial. Și în relațiile dintre oameni, și în comunicarea dintre ei și în principiile și valorile pe care le au. Din cauza asta de multe ori mă simt ca un dinozaur. Am momente în care vorbesc cu oameni cu 10-15 ani mai tineri decât mine și realmente, uneori am impresia că suntem ca turcu’ cu chinezu’. Zici că nu vorbim aceeași limbă. De multe ori, oamenii se miră când vorbesc cu metafore sau când folosesc eufemisme. Sau dacă mă uit în ochii omului când vorbesc cu el… Oamenii nu mai fac asta deloc sau aproape deloc. Mă refer la cei mai tineri. Cam genul ăsta de gânduri îmi trec prin cap… Și în același timp mă gândesc ce pot să fac eu ca artist să încerc să promovez nu neapărat o anumită cultură sau subcultură ci mai degrabă un fel de a fi. Să fim mai atenți unii cu alții, mai unitari, mai solidari, cam cum am crescut, de fapt. Principalele valori din viața mea au fost: empatie, unitate, solidaritate… 

Kirk: Cât de greu e pentru o trupă rock alternativă românească să rămână relevantă după mai bine de 20 de ani?

Mihnea: Mă, norocul a făcut că... cum să zic, așa, mai în glumă, mai în serios, a fost atât de greu încât n-am avut timp să stăm să ne gândim cât de greu e. Știi? Nu știu cum să zic. Adică a trebuit să facem pur și simplu să ne descurcăm cu foarte multe situații neprevăzute, să facem, de foarte multe ori, lucrurile din mers. Și atunci, uite, când vin momente din astea, 25 de ani… Aniversare….  Și uite, cum a fost anul trecut cu 20 de ani de la lansarea Asfalt… Când vin momente din astea, apucăm și noi să mai reflectăm, să stăm și ne uităm în spate și să zicem: ‘Bă, a fost ușor, a fost greu... Wow, am ajuns aici’. Chiar de curând am mai dat un interviu pentru revista școlii, apropos, asta mi se pare foarte tare, revista unui liceu din Cluj-Napoca, în care a fost întrebat că dacă aș putea să mă întâlnesc cu Mihnea de-acum 25 de ani, ce i-aș zice, sau pentru ce i-aș mulțumi. Și am zis că i-aș mulțumi că nu s-a lăsat. Că m-ai întrebat și adineauri de momente grele: ‘Puteam să ne lăsăm de 1000 de ori, în sensul că putea face fiecare altceva. D’abia  de la un punct încolo, eu și Răzvan, de exemplu, am devenit foarte legați financiar de Luna Amară și am transformat totul într-un lifestyle. Restul au avut job-uri și au și acum. Dar în afară de asta, da, puteam oricând să alegem să facem altceva. La câte tâmpenii s-au întâmplat și la câte țepe ne-am luat, și cu bani și cu tot felul, și în ce condiții am cântat, și de câte ori mi s-a zis ceva, și la fața locului era altceva. Plus atitudinea statului, autorităților, vis-a-vis de trupe sociale, cântece sociale, cenzură și așa mai departe. Deci da, a fost greu, chiar a fost greu. De la contactul cu casa de discuri mainstream, unde am scos primele două albume și ne-am dus înapoi, iarăși în underground, apoi am ales să continuăm tot pe barba noastră, să scoatem albumele singuri, pentru că nu ne-a convenit ce se întâmpla acolo și cum am fost tratați. Și ăla era un moment când puteam să o lăsăm baltă.  Etc, etc, etc… Multe… Inclusiv astea personale… A plecat unu’ la București, am plecat eu… Am schimbat chitariști. Mai mulți! A fost greu! Dar unul din lucrurile de care sunt cel mai fericit este că suntem una din trupele care, cred eu, din ce am văzut și simt, am reușit să navigăm prin undergroundu’ ăsta fără să ne facem dușmani. Noi, cel puțin, n-avem râcă față de nimeni și sper că nici alții față de noi… Dar nu am auzit așa ceva până acum și știi că se vorbește… Nu am auzit să se zică despre noi că suntem nașpa! 

Kirk: Poate si datorită unei anumite ‘coloane vertebrale’ pe care o aveți?

Mihnea: Bă, și asta… Și faptul că am fost tot timpul așa, si nu ne-a servit întotdeauna, chiar a lucrat împotriva noastră ca trupă… Noi am fost genul de trupă extrem de înțelegătoare. Asta și datorită încrederii în publicul pe care îl avem. De foarte multe ori am fost puși în situația în care ne spuneau: ‘Erați în program la 7, dar trupa aia face figuri. Nu vreți să schimbați cu ei și să cântați de la 5?’. Și întotdeauna am zis: ‘Da!’. Pe modelul: ‘Noi știm ce public avem! Intrăm de la 5, că oricum facem show!’ și de multe ori, s-a dovedit, și am și auzit asta, că: ‘E greu să cânti după Luna Amara!’. Dar, altfel a fost greu! Aș fi ipocrit să spun altceva. 

Kirk:  Câtă Stare De Grație mai e când urci pe scenă, după sute de concerte cu aceleași melodii?

Mihnea: Băăăă, să știi că din fericire pentru mine este aceeași stare de grație. Pe bune! Adică, știi, vorbesc cu tine, cu alții, și mă plâng de oboseală, și mă plâng de asta, de ailaltă… E o chestie cu care a trebuit să lupt, după 25 de ani, să lupt eu cu mine, și să realizez faptul că după 25 de ani e normal să obosești și fix de la lucrul pe care îți face cea mai mare plăcere să îl faci. Doar că, aici e nuanța, eu obosesc de ce se întâmplă în jurul momentului de pe scenă. Călătoritul, probele de sunet, cazările… Tot restul! Care contează foarte mult și care nu întotdeauna sunt foarte ok. Oricum s-au mai aranjat multe lucruri în ultimii 25 de ani, referitor la partea asta. Mă și mir ca abia după 25 de ani, am început să am probleme cu spatele, să mă doară spatele. Însă toate astea dispar în clipa în care mă urc pe scenă, iar când sunt pe scenă e aceeași stare de grație de 25 de ani. Nici nu știu, că ai întrebat… Înainte de concert facem playlistul… Și de multe ori, tot eu zic: ‘Bă, iar o cântăm p’aia? Nu mai am chef!’.  Până la urmă rămâne piesa aia pe care eu ziceam că n-am chef să o mai cânt, și după aia mă sui pe scenă și o cânt cu aceeași plăcere. Și de asta sunt foarte bucuros și recunoscător că nu m-am plictisit și nu am nici un de spleen sau angoasă de scenă că iar mă sui pe scenă. E aceeași bucurie dintotdeauna. 
 
Kirk: Cum se împarte cariera ta între trupă, colaborările cu Teatrul Național și faptul că ești tată mândru?

Mihnea: Din punctul de vedere al timpului, se îmbină destul de ok. Eu colaborez foarte mult cu Teatrul Național din Cluj-Napoca, majoritatea spectacolelor sunt acolo, și reușesc să îmbin programele. Fiind colaborator, și nu angajat, cumva, ei depind de programul meu, și asta îmi lasă suficient spațiu de manevră ca să îmi fac programul ok cu trupa, și cu Sofia. Sunt luni din an care sunt aglomerate foarte tare. Spre exemplu, mă duc cu Luna Amară vineri și sâmbătă, mă întorc duminică, și de multe ori mi se întâmplă ca din microbuzul trupei să rămân la teatru. Ajungem în Cluj-Napoca pe la 4, coborâm Feleacu și pe mine mă lasă direct la teatru, că am spectacol seara, iar repetiția e la 5. Băieții se duc să descarce, eu rămân acolo. Dar am învățat să gestionez. Sunt perioade, în care dacă lucrez la un spectacol nou, cum am și început să compun muzică de teatru, e o lună de zile în care stau mai mult în teatru. Sofia e și ea în Cluj, îi place ce face taică-su’, de multe ori o iau cu mine, dar nu insist. Nu-s genul ăla de părinte care ia copilul cu forța la activități… Când are chef să vină la teatru, vine, când are chef să vină la concert, vine. Uneori n-are chef! Sunt și astfel de situații, iar atunci trebuie să vorbesc cu un prieten sau prietenă să vină să stea cu ea și să facă babysitting.  Acum e și destul de mare, are 11 ani, iar dacă am spectacol în Cluj, stă si singură. Dacă n-are chef să vină, stă și eventual mai face niște teme. Deocamdată reușesc să le îmbin destul de armonios. Și am învățat să spun și nu la unele proiecte, dacă nu am timp. 

Kirk: Chiar! Și ea face muzică! Nu i-ai spus: ‘măi copilă, nu te băga, nu știi în ce te bagi’?

Mihnea: Nu. De mică mi-am dat seama că are talent, am ales să îl cultiv, dar în ideea că nu sunt un părinte ‘apucat’, să o oblig. Am văzut că are talent, am vorbit cu maică-sa: ‘băh, are talentul ăsta’. Și de la mama ei a moștenit alt talent. Desenează și pictează foarte fain. I-am zis Sofiei: ‘Ești la școala de muzică, consideră că pe lângă școala pe care o faci în mod normal: română, matematică și celelalte, consideră că muzica este un bonus. Ai un talent în plus. Pe care îl ai oricum. E din start. Restul, ce îți place, ce descoperi, ce interese ai… Vezi tu! Si nu trebuie să faci ceva, că face și tata! Dar știi muzică, e talentul tău. Dacă altceva nu merge, te poți întoarce la muzică.’ Face violoncel, e și la cor acuma, ocazie cu care am intrat în încă un grup de WhatsApp, pentru că a fost selectată în corul școlii.

Kirk: Te-am văzut cântând cu ea pe scenă. Cum a fost? 

Mihnea: A fost foarte emoționant! Am cântat de 3 ori împreună, pe scenă. Îmi dau seama că pentru ea e mult mai emoționant, e totuși un copil. Dar în același timp încerc să-i ofer chestia de spontaneitate, într-un fel de joacă. Încerc să-i arăt că nu trebuie întotdeauna ca muzicieni să fim cu ‘morgă’, totul să fie mega pregătit dinainte. E fain să fi spontan ca artist. Prima data când a cântat cu noi, aveam ceva acustic în Cluj-Napoca, într-un loc numit L’Autre Café. Ea era la mine în seara aia și i-am zis de concertul acustic, pentru că voiam să știu daca vine sau chem pe cineva să stea cu ea. A venit cu mine! Are mai multe piese favorite de la Luna, printre care și Pietre În Alb… În fine, prima e Focuri… Și la soundcheck, am văzut-o că cânta Pietre În Alb și am întrebat-o: ‘Vrei să cânți cu noi?’. Și ea a zis: ‘Da, ar fi fain, dar dintr-o data așa?’ Atunci a cântat prima oară cu noi. Și a fost foarte drăguță că mi-a spus: ‘Tati, eu am crezut că e de joacă, da asta e treabă serioasă. Data viitoare, îmi spui înainte și repetăm. A doua oară, era în vacanță și a venit la un acustic în Timișoara, în D’Arc, unde am cântat împreună Roșu Aprins și a treia oară a fost la Electric Castle, când era turneul de 20 de ani de Asfalt, turneu încheiat la Electric Castle și unde a venit și Petre Gavrilă, din Germania, cu primul nostru basist, Gyuri Fărcaș. Că tot vorbeam mai devreme, pe Asfalt e piesa Stare De Grație, care începe cu violoncel. Și la mintea cocoșului era să o chemăm pe Sofia, dacă tot face violoncel la școală. Și-am întrebat-o… Reține, sunt doar 6 note… Și pentru alea 6 note, ne-a cerut să repetăm. Și am făcut 3 sau 4 repetiții, să fie ea sigură. Am râs că am repetat atât pentru 6 note. Apoi mi-am dat seama, pentru ea a fost atât de important să fie foarte sigură, pentru că, nu știu dacă ai văzut filmarea de la Electic Castle, a intrat pe scenă ca Freddie Mercury… Îți jur! N-ai văzut așa ceva! E filmată din backstage, chiar din spatele ei. Eu o prezint, și ea a intrat pe scenă în fugă, ca Freddie și avea 10.000 de oameni în față. N-avea nici o treabă. Înaintea noastră cântase Robin And The Backstabbers. Și m-am prins, tot concertul RATB ea privise publicul din spatele perdelei, din backstage. Voia să vadă cum e publicul ăla. Că pentru un copil, o masă de oameni, 10.000 de oameni e mai impersonal și mai cu distanță, și mai safe decât la club, unde lumea e mult mai aproape. Te uiți la lume în ochi și e mult mai mare stresul și timiditatea. Deci n-a avut nici o treabă, iar pentru mine e ceva extraordinar să cânt cu ea. Avem noi gânduri, am zis că ne facem trupă. Am în telefon mai multe filmări din pandemie, când compuneam împreună pe acasă. Am niște chestii cu ea, niște improvizații de mori. Face versuri singură… Are un cântecel în care improvizez ceva tema de blues și ea cântă: ‘Eu sunt o fetiță/Care n-are voie să iasă din casă/Oare când o să ieșim iar afară să ne jucăm’. 

Kirk: Scene mici sau mari – și de ce?

Mihnea: Asta chiar era o discuție zilele astea între noi, că anul viitor ni s-a confirmat că vom cânta la un anumit festival mare. Și există varianta să fim pe scena mare. Așa că am deschis discuția asta între noi… Nouă, în general, ne place în cluburi. E de așa natură muzica noastră. Alegând, eu cu Nick să vorbim în versuri despre ce vorbim noi, și chestii personale și despre traiul în societate, de politică, e foarte importantă apropierea de public. Nu neapărat să ne uităm în ochii lor, ci mai mult să observăm mai atent care e reacția.  Schimbul de energie e mult mai intens și mai semnificativ. La un festival, publicul este cu adevărat mult mai mare și îți poți dezvolta conceptul de concert în alte moduri. Te poți folosi de proiecții, de pirotehnie, de lumini. Dar publicul de festival este o mare masă de oameni, care cum să zic, într-un fel e mai ușor de gestionat, dar tocmai de aceea, pentru mine, e un pic mai puțin semnificativ. Că știu că pe de o parte e o chestie legată de mimetism… Dacă ai nucleul dur de fani în față, restul îi urmează. În principiu cam așa funcționează treaba.  Plus că la festival ai parte și de un public care știi că nu e acolo pentru tine. Cel puțin pentru mine nu prea intră în accepțiunea mea de vocalist de rock, nu am chestia asta pe care am vazut-o la alții, atitudinea aceea: ‘Am venit să vă cucerim!’ Sunt trupe care acceptă scena mare la un festival sau mase mari de oameni, tocmai în ideea asta: ‘We came to conquer! Să fie cât mai mulți și o să le arătăm noi cum se face.’ Eu nu sunt așa, sunt mai degrabă modelul: ‘Am venit, vă cânt și aștept să-mi spuneți sincer ce părere aveți. Și nu am cum să-mi dau seama ce părere are al 30.000-lea spectator, aflat la 200 de metri în spate, eventual, în spatele mixerului.’ Așa că pot spune că îmi place scena mare dacă pot să fac un show fain, să mă folosesc de proiecții, să ma folosesc de ce îmi oferă scena aia mare. Uite la anul se împlinesc 20 de ani de la apariția discului Loc Lipsă. S-ar putea să acceptăm o scenă mare de festival tocmai în ideea asta să facem un concert fain – Aniversare 20 de ani de Loc Lipsă. Cu invitații de atunci de pe album: Iordache, Ombladon… Dar de principiu, preferăm scenele de club.

Kirk: N-am chef să fiu ipocrit, scena mare înseamnă clar și un onorariu mai mare…

Mihnea: Desigur!

Kirk: Dar mă gândeam totuși, desi sunt fan de cluburi mici, că mesajul vostru ar putea ajunge la mai multă lume.

Mihnea: În mod evident! Discursul ăsta mi l-am spus și mie. Doar că este pe jumătate adevărat. Adică, publicul de festival este public de festival. A venit să se distreze. În principiu, cam ăsta este scopul când vine acolo. Nu a venit neapărat să audă critică socială, n-a venit neapărat să audă despre ce nu merge sau ce este nasol. A venit să defuleze, să uite, lucru care nu e de condamnat. Dar la o trupa ca Lună Amară trebuie avut grijă unde o pui în program și pe ce scenă. Realizezi că m-aș bucura ca la 10 seara, la un festival cu 250.000 de oameni, eu să cânt pe scena mare Focuri. Dar nu-s convins că aș prinde public nou sau aș trezi minți.   

Kirk: Cum vezi scena de rock/alternativ de la noi  în momentul ăsta?

Mihnea: Mă, în primul și în primul rând o văd la fel de slab promovată ca și cu 15-20 de ani în urmă, în sensul că toată media online și tot internetul nu mi se pare că au rezolvat mare lucru, cumva parcă ne învârtim tot în același underground, s-a dezvoltat partea asta de infrastructură, să zicem, dar și ea acum mi se pare că stagnează, dar asta sunt cauze financiare, nu altceva. E mersul societății, că nu o ducem grozav. Deci din punctul de vedere al infrastructurii e mai bine, totuși au apărut și niște venue-uri, ceea ce nu exista în urmă cu 15-20 de ani, locuri cu o capacitate mai mare de 300-400 de oameni, dar până în 800-1000. Ceea ce mi se pare mișto, adică era nevoie de genul ăsta de locuri. Mi se pare o scenă, ca și acum 15-20 de ani, foarte diversă, foarte interesantă, mi se pare că se cântă mult, sunt trupe interesante, dar, repet, nu suficient promovate. Știi, cu toate radio-urile noi, cu toate...

Kirk: Practic nu li se dă o scenă.

Mihnea: Nu li se dă o scenă și, cum să spun, trebuie... Mă, o scenă de alternativ, mă rog, ca orice altă scenă, dar poate mai mult într-o scenă de rock alternativ, cu toate subgenurile aferente și așa, e nevoie de emulație, e nevoie de... În orice oraș e nevoie să existe minim un club și minim un festival, știi? Ca lucrurile să se miște, ca lumea să vină la concerte, să vadă trupe, să vadă chestii noi, să-și pună întrebări, să se ducă să caute muzica pe internet, să descopere altele, trupe din subgenul respectiv și după aia se vină la următoarele concerțe, să se ducă la festival și așa mai departe. În România nu se întâmplă asta. Timișoara este cel mai nefericit exemplu în momentul de față, în România. Timișoara nu are un club de indoor în care să se cânte. Se cântă în spatele casei, e acolo în spatele Casei de Cultură, se cântă la Faber, dar alea sunt terase de vară, hai cel mult toamnă, că în Timișoara e mai cald, dar deja de pe noiembrie încolo, ciu-ciu, în Timișoara n-ai cum să cânti. Din noiembrie până în aprilie n-ai cum să cânti. Și e grav, adică e ditamai orașul, universitar, are festivaluri și așa mai departe. Alt caz, un alt oraș care se chinuie este Sibiu, unde iarăși acolo apare clubul, dispare clubul, apare clubul, dispare. S-au deschis, s-au închis în ultimii trei ani vreo trei sau patru cluburi în Sibiu. Și iarăși, tot așa, nu prea ai unde să cânti. A rămas, iar, doar Oldies. Dar în schimb, Sibiu are trei festivaluri de rock și subgenuri. Astra Rock, Focus Fest și Artmania. Unde niciodată nu mi se pare suficient de multă lume. Și tot timpul zic același lucru. Dacă nu aveți club în oraș, dacă nu se cântă în mod constant, săptămânal, nu mai așteptați lume din Sibiu să mai vină, că nu o mai vină. O să vină, eventual, poate, din alte părți. Dar nu vă mai bazați pe publicul de aici. 

Kirk: Dacă nu crești comunitatea…

Mihnea: Exact. Și în continuare asta mi se pare principala carență. Bucureștiul stă bine, Clujul stă bine.

Kirk: Spune-mi și mie 3 trupe de la noi care te-au tras de urechi în ultima perioada?

Mihnea: Ultima trupă mișto pe care am descoperit-o, e o trupă rezidentă în Cluj, dar muzicienii sunt din Ungaria și din Oradea, și care se numește Mock Surprise. Ăia sunt foarte mișto, îmi plac foarte, foarte tare, e ceva proaspăt și nou… Un crossover din ăsta care îmbină de la jazz la metal, făcut cu cap așa și cu bun simț așa, deci nu ciorbă, știi, ceva chiar coerent. Și au și clipuri faine, găsiți tot albumul pe YouTube, primul lor album. Și încă două nume... Hai să mă gândesc la ceva așa chiar nou-nou. Știi, mie îmi plac trupe care cumva, nu mai sunt noi, de fapt. Știi, gen Fluturi Pe Asfalt, Nava Mamă, Pinholes, Alternativ Quartet... Nu mai sunt noi, dar cumva în capul meu, tot noi au rămas. Deci, să mă gândesc la ceva și mai nou. Aaah, o trupă din Cluj cu care am și colaborat, care se numește Dean Klooge. O trupă din Sibiu care se numește Suburbia11.

Kirk: Dar asta-i mai veche. Cred că sunt vreo șase, șapte ani de când i-am avut eu în ROMTOP.

Mihnea: Și asta-i veche?

Kirk: Cum se vede de la voi, de la tine, rock'n'roll-ul ăsta în care te învârtiți, vă învârtiți de 30 de ani?

Mihnea: Ca stil de muzică, lifestyle?

Kirk: Și, și! 

Mihnea:  Eu vin din Bacău, un oraș moldovenesc, unde în liceu luam bătaie, că aveam părul lung, în anii 90. Sunt un adolescent din anii 90 care a crescut cu muzică rock. În principal din cauza faptului că, după 90, au fost mai multe generații, inclusiv generația mamei mele, care au recuperat de-a valma tot ce s-a putut recupera dintr-o dată, legat de muzică mai ales, dar și de literatură. Tot ce a fost interzis înainte și nu s-a putut, a venit de- a valma. Și eu, ca și adolescent, m-am trezit cu foarte multă muzică dintr-o dată. În primul rând cu foarte multă muzică din anii 60-70, știi, pe care am și crescut, de altfel, înainte să mă apuce pe mine cântatul. Eu când eram mic adormeam cu Delicate Sound Of Thunder, pe vinil, cu Shine Of You Crazy Diamond, de-aia a și rămas Pink Floyd trupa mea de suflet. Da, și cu asta dormeam seara, știi, și aveam în casă, de la Elton John, Tina Turner, până la Beatles, Janis Joplin, Hendrix, mă rog, și cu astea am crescut, știi? Prima mea casetă pe care mi-am cumpărat-o a fost ACDC, prima vreodată. Am fost hippie în liceu, după aia am descoperit grunge, punk, m-am tuns. Am fost punkinst, semi punkist, adică îmi plăcea și grunge. După aceea, la facultate l-am cunoscut pe Nick, am făcut Luna Amară. Am înțeles din start că nu e doar despre muzică. Am perceput că rockul sta la baza unor schimbări sociale importante din America până în Europa, și mai departe chiar și până în Asia. Adică mi-am dat seama că e o muzică care are capacitatea de a mișca mulțimile, de a mișca oamenii și de a schimba lucruri. Și atunci mi s-a părut cu atât mai importantă. Eu am și crescut fără o figură paternă. Și atunci din start am avut o problemă cu autoritatea. Așa am crescut. Eu eram oaia neagră a clasei, întotdeauna. Întotdeauna știi că există unul cu gura mare. Eu eram ăla! Dacă se întâmpla ceva nasol, pe mine mă trimiteau la dirigă să vorbesc cu ea. Și atunci, cumva, tot timpul am fost ăsta, capul răutăților, cum ziceau la școală, știi? Pletosul.

Kirk: Ți-ai și asumat asta!

Mihnea: Băh, mi-am si asumat-o! Asta a fost o chestie, de exemplu, cu care tot timpul, în ăștia 25 de ani de Luna Amară, și eu și Nick,  ne-am luptat:  de a-i face pe oameni să înțeleagă că ceea ce fac și ceea ce spun nu vine dintr-o vanitate de lider sau dintr-o nevoie de a conduce sau că mi se pare că dețin adevărul absolut. Ci, pur și simplu, dintr-o sensibilitate care știu de unde vine, din copilăria pe care am avut-o și din felul în care am fost crescut și din valorile pe care am învățat să le respect, dintr-o sensibilitate la nedreptate și la injustiție. Și din nevoia de a... Cumva, eu tot timpul, ca și muzician, de exemplu, eu nu am fost niciodată un muzician solo. Eu am fost cu trupa. Eu am fost foarte fidel formației Luna Amară până foarte târziu. Doar târziu m-am apucat să fac colaborări, să accept să cânt cu alții, să-mi fac alt proiect. Alt proiect mi-am făcut abia în pandemie. Nocebo adică. Dar, până atunci, nimic! Și colaborările au fost foarte rare. De-abia în ultimii ani am prins gustul. Am făcut Dream Diggers, de exemplu, târziu. Și doar așa, că a tras Răzvan de mine. Deci de-aia spun, eu am fost un om de comunitate, de-aia m-am implicat și în chestia cu Roșia Montana. Și atunci, pentru mine, rock'n'roll-ul a fost tot timpul, și atunci și acum, un lifestyle, ceva ce duce dincolo de muzică, cu un set de valori și principii. Apropos, ce îți povesteam pe drum încoace, cu statuile și altele, sunt chestii care nu încap în mintea mea, nu încap în modul de viață rock. Pentru mine muzica rock e legată intim și inevitabil de empatie, de anti-autoritarism, de solidaritate, de libertate personală, de împingerea limitelor. Asta înseamnă pentru mine rock, nu e doar muzică și atât.

Kirk: Cum se împacă idealismul artistului Mihnea cu ideile sale mai dure, sau considerate de unii mai dure și uneori chiar catalogate anarhiste?

Mihnea: Pot să le cataloghez eu, anarhiste, direct, că nu mă feresc de asta. Sunt un om care a pornit așa, foarte... Am plecat de acasă la 18 ani la facultate în Cluj foarte, foarte idealist, cu foarte multă încredere în oameni, în umanitate, cu ideea că există ceva inerent bun în ființa umană și că trebuie doar să ajungem la bunătatea aia cumva, că e doar îmbrăcată, că doar lumea din jur a îmbrăcat-o așa….a îmbrăcat-o în straturi de răutate, egoism, ipocrizie și indiferență. Dar, din pacate, de-a lungul timpului, de atunci și până acum, tânarul idealist s-a transformat într-un adult destul de cinic. Și anarhismul meu politic este o îmbinare și o încercare personală de a armoniza în mine aceste două laturi, care în principu se cam bat cap în cap, ce idealism a mai rămas în mine, cu acel cinism de care spuneam. Pentru că anarhismul, ca și curent politic, propune o a treia cale, în care se revine la cetățean și la om ca și esență, punem în centru omul și comunitatea. Nici banul, nici profitul, nici individialismul ci cetățeanul și comunitatea împreună. Asta e o chestie pe care mulți o privesc drept idealistă, și întotdeauna s-a spus că anarhismul nu poate funcționa decât în comunități mici. Cam așa se împacă aceste două lucruri în mine. Uneori nu se împacă și se bat cap în cap, și când se bat cap în cap, fac artă din asta. Cu ajutorul artei reușesc să le armonizez un pic. De fapt, partea asta de anarhism, deși pare radicală pentru mulți, este o rămășiță a idealismului meu din tinerețe. Are la bază și niște idei solide, care stau în picioare. La Cluj-Napoca există un grup anarhist bine definit, în care am activat și am fost implicat, dar din care m-am retras parțial după ce s-a născut Sofia, pentru că am avut alte priorități. Părinte fiind a trebuit să devin mai cinic, ca să nu mă apuce depresia… Câteodată trebuie să îți spui: ‘n-am ce face cu chestia asta’ trebuie să merg mai departe, pentru că dacă stau să îmi bat capu’ o să mă enervez si o să bat pe cineva ori dau într-o depresie de nu mai ies din ea. Și nu îmi permit pentru că am alte lucruri mai importante de făcut: copilul depinde de mine, am chestii cu trupa, cu teatrul…  Dar e greu! Închipuie-ți că sunt un om care trăiește într-o lume în care nu-i place să trăiască. Mie nu-mi place lumea în care trăim!

Kirk: Mai crezi că în 2025 democrația – în sensul clasic al cuvântului – mai are vreo șansă, sau e un concept care va fi schimbat ori dispărut?

Mihnea: Nu! Nu mai cred că face față. Democrația reprezentativă, pentru că despre asta vorbim, e un sistem în care oamenii votează, își aleg niște reprezentanți care asigură într-un fel sau altul, mai bine sau mai prost, mersul economic si social al comunității. Mi se pare un concept care nu mai face față realităților actuale. Și revin la ce spuneam mai devreme, o formă ‘light’ de anarhie sau care atinge și anarhismul, cred că o solutie ar fi democrația participativă. Cetățenii ar trebui mult mai mult implicați în decizii. De la referendumuri locale…

Kirk: Cetățenii nu mai sunt implicați decât o data la 4 ani, iar cei aleși își fac de cap între.

Mihnea: Asta spun! Trebuie depășită chestia asta! Iar asta nu e chiar o fantasmă de sufragerie. Se întâmplă în Elveția sau în mai multe regiuni din Spania. Există referendumuri locale, se iau decizii privind mersul comunității. În Elveția, ăia fac referendumuri pentru ‘te miri ce’. Noi dacă ne uităm la ei, putem spune că e o țăcăneală, pentru că se cheltuie foarte mulți bani. Dar prefer să cheltuim bani pe referendumuri, decăt să ni se fure bani de o clasă politică conducătoare coruptă. Sau să dăm bani pe arme. Și implicăm cetățenii. Alternativele la democrația reprezentativă  deja s-au pus pe tapet. Se numesc neofascism, neoliberalism, piața liberă până la capăt… O junglă cu alte cuvinte, o junglă socială, cel mai puternic trăiește, cel mai slab moare. O vezi în jur în fiecare zi. Din jungla asta rezultă cleptocrații, nepotisme…Noi fiind acum în vârful lanțului trofic nu mai avem nici un fel de dușmani naturali, și ne-am întors împotriva a noi înșine. Și ceea ce se întămplă acum… Cu Rusia, Coreea de Nord, cu Iranul sau Israel… Sunt de fapt niște moduri de gândire care merg exact pe această linie, a celui mai puternic. Un mod de interpretare a civilizației în aceeași cheie: ‘ăla mai puternic se suie pe ăla mai slab’. Ori asta nu mi se pare sustenabil. Avem o planetă  care arde și ne scufundăm. Mi se pare că schimbările climatice sunt principala problemă pe care o avem. Nu granițele imaginare, nu economii mai mult sau mai puțin viabile, nu supremații economice sau lucruri din astea. Degeaba ai toți banii din lume, dacă vine taifunul și ne mătură pe toți ‘E gata! La revedere!’ și n-am rezolvat nimic. În clipa de față, din punctul meu de vedere, discursul și focusul e complet greșit. 

Kirk: Oricum, în afară de o mână de oameni, nu prea cred că are chef cineva să se împuște cu unul pe care nu-l cunoaște.

Mihnea: Exact! S-a creat un sistem din ăsta care este intim legat și de domeniul ăsta în care lucrăm. Și tu, și eu. Arta și cultura au fost transformate de capitalism în entertainment. Și s-a creat sistemul în care omului i se dă circ, iar pâinea intră în sarcina altora. Care o taie și o împart cum vor ei. Iar pe cetățeanul de rând îl țin cu circul în continuare în ideea: ‘Las’ că-i bine, nu te preocupa, nu-i treaba ta! Tu îți iei salariul! În weekend te distrezi! Mai vine și Blidariu și îți cântă! E frumos, e bine și îți mai pune Kirk o melodie la radio! Totul e minunat! Nu îți bate capul! N-ai tu treaba ce vindem noi și cui. Sau pe cine furăm sau nu.’ Dar și uită-te puțin ce s-a întâmplat acum cu Gaza, în Italia. Cand a fost un șoc total, nici ăia din guvern, nici nimeni de prin Europa nu se așteptau ca o societate să intre în grevă generală pentru Gaza. O chestie altruistă și empatică la nivel de societate. Și nu numai intelectuali. Și din transporturi și docheri. Iar chestiile astea îți dau speranță.  Și foarte mișto că mai există. Și evident că mai există. De multe ori mi se spune: ‘băh, dar tu ești prea prăpăstios! Privești lucrurile prea negativ.’ Și răspund că sunt conștient că există și lucruri bune. Și eu mă agăț de ele și mie îmi crește iarăși speranța. Doar că, dacă așa am crescut și așa am ieșit, am o sensibilitate pentru injustiție și față de ceea ce nu e ok. Și aia observ prima dată. Și am învățat să arăt cu degetul și să zic. Sunt un avertizor, dacă vrei… Cum am scris într-o poezie: ‘sunt un agent subversiv al schimbării’. Asta am fost tot timpul.

Kirk: Ai fost mereu vocal și critic față de realitatea politică din România, în fine nici afară nu arata bine. Cum vezi legătura dintre muzică și activism? Rock’n’roll-ul mai poate aduce schimbări?

Mihnea: Băi, rock-ul a continuat. Deși am tot auzit: ‘Rock-ul a murit! Rock-ul nu mai e! Că nu mai sunt muzicieni care fac critică socială! Că nici măcar în hip-hop nu se mai întâmplă asta.’ E doar o chestie de percepție. Există în continuare foarte multe trupe rock care fac critică socială, există în continuare oameni care cântă despre ce văd în jur. La fel și în hip-hop. Problema este de vizibilitate! Și mă întorc din nou la ceea ce a făcut și ce face capitalismul. Dă valoare părții de entertainment și atunci în mod natural, între ghilimele, acest sistem respinge partea de critică sociala și de artă cu mesaj. Și atunci, în mod evident, la radio-urile aferente și la cei care propagă mai departe cultura și arta, evident că interesul rămâne în principal în zona asta de ‘pop corn’, de entertainment, mă refer la radio-uri mainstream și media mainstream. Din punctul ăsta de vedere, definiția underground-ului nu s-a schimbat deloc. Underground-ul rămâne în continuare, cum a zis un amic ungur, și asta mi se pare cea mai faină definiție a underground-ului: ‘în underground noi nu cântăm pentru oameni ci despre oameni’. Și asta mi se pare extrem de valabil. Asta e atitudinea întotdeauna în underground. Noi nu urcăm pe scenă ca să vă distrăm. Suntem pentru voi dacă voi vreți să fim aici pentru voi. Dar noi, suntem în principal pentru noi aici pe scenă. Pentru noi, în sensul că suntem în căutarea unor oameni cu care să vorbim. Să avem un dialog. Pentru mine, forma mea de artă este, în primul rând, de a mă comunica și a vedea dacă mă întâlnesc cu alții care au și ei aceleași păreri sau văd lucrurile în același fel. Așa că revin la aceeași chestie: trebuie să ne facem festivalurile noastre, radio-urile noastre și să atragem lumea. Să facem ce am făcut dintotdeauna. 

Kirk: Ce e muzica pentru tine? Mai poate ajuta la schimbare?

Mihnea: Da! Da! Da! În continuare rămâne un vector de schimbare foarte important. Muzica și arta în general, nu doar muzica. Orice formă de artă: teatrul, arta plastică, literatura…

Kirk: Băi, ma uitam ce buluceală e la teatru în ultimii ani, ce război să prinzi bilete…

Mihnea: Da, se duce lumea… Și pot să vorbesc despre asta că am participat activ și particip active la fenomenul acesta. A luat o mare amploare în România, fenomenul teatrului muzical. Mai ales pornind de la Ada Milea, dar pornind de la ea, dupa aceea au început si alții să facă asta. A se vedea Teatrul Metropolis de aici din București și multe alte colective teatrale care au început să facă teatru muzical pentru că e mult mai accesibil. În mod cert, publicul de teatru, nu numai aici ci și Europa și în lume, s-a transformat. E o lume mult mai în mișcare, mult mai în viteză și atunci spectatorul de teatru nu mai are răbdare să stea la o piesă 2-3 ore. Dacă mai vrei să și livrezi un mesaj mai contondent, mai radical, trebuie să găsești o formă să îl îmbraci. Dacă vrei să îl livrezi abrupt s-ar putea să pierzi public pentru că oamenii se pot speria, mai ales în zona mainstream. Și atunci a luat amploare acest teatru muzical, care din cauza interferenței cu muzica e mai permisiv, în sensul că omul ‘înghite mai ușor gălușca’. Dacă ai un mesaj critic, în teatrul cu muzică e mai ușor de digerat. Eu văd asta foarte clar la Ada Milea, care are texte de o ironie extrem de mușcătoare.  Spre exemplu, am lucrat cu ea la ‘Švejk în concert’ care e antirăzboi și scrierea în sine a lui Jaroslav Hašek e antirăzboi. Eeeh, și la piesa asta îți îngheață zămbetul pe buze, pentru că Ada are talentul să te facă să râzi și când râzi mai cu poftă, trântește o replică de spui: ‘stai așa un pic, că nu e deloc de râs!’. Și asta-i foarte mișto, să-l provoci pe om în felul ăsta. Și dacă e cu muzică, nici nu se sperie, nici nu se supără… Am văzut amploarea pe care a luat-o fenomenul ăsta. Și e bine! Arta tot timpul își caută forme… Mai ales noi ca artiști subversivi tot timpul căutăm forme și găsim forme de a intra în sufletul și mintea omului. De a-i arăta lucruri și a-i spune texte ținând cont de felul în care omul trăiește, de viteza în care trăiește, ce timp are, ce disponibilitate are să mai accepte lucruri radicale. Eu sunt genul de artist care întotdeauna am spus-o pe scenă: ‘Dacă vă așteptați să veniti aici, să defulați după o zi de muncă că șefu’ a fost de căcat… Și  veniți și urlați la Luna Amară Focuri și vă dați cu capul de perete și apoi, a doua zi o luați de la capăt… Atunci, I’m sorry dar n-ați venit unde trebuie.’ Eu o să vă răsucesc cuțitul și o să vă zic: ‘Ați avut o zi de căcat la birou, nu-i așa?’ Și voi o să spuneți că ‘da’. Iar răspunsul meu o să fie: ‘Puteți face ceva pe tema asta. Știu că n-aveți chef de asta acum. Ați venit doar ca să urlați… Ok, urlăm împreună, dar să știti că nu o să mă feresc să spun că puteți face ceva pe tema asta. Pentru că doar voi puteți face ceva în acest sens. Sindicalizați-vă, dați în cap șefului, faceți ce vreți voi, chemați-mă să vă cânt… Vin și vă cânt… Fac un concert-protest în fața sediului firmei. Dar nu veniți doar să dați afară și apoi să o luați de la capăt.’ 
 
Kirk:  Cum reușiți să păstrați echilibrul între mesajul social și expresia artistică?

Mihnea: Te referi la stil versus versuri! Destul de natural. Câteodată am încercat cu Nick să dinamităm relația asta care vine mai ușor de construit în sensul că... De exemplu, vine cineva la sală cu o idee, mai hardcore, mai dură, mai crossover, cu distors. Normal că îți vine să faci un text social-politic, dur. Sau vine cineva cu o chestie mai soft, cu mai multă armonie, mai lentă și atunci ești tentat să faci niște versuri mai personale. Și așa cum am zis, am încercat cu Nick să dinamităm tendința asta care vine în mod natural și care s-a întâmplat și la noi, evident. Uite... Un exemplu foarte bun este melodia Albastru. Nick a venit cu tema de chitară și a ieșit una din cele mai pop-rock piese Luna Amară. 

Kirk: Curge...

Mihnea: Curge, curge foarte frumos, dar e o piesă pop-rock. E una din cele mai soft piese Luna Amară. Când am făcut-o, exact asta am spus cu Nick... Atunci pățise el faza aia că l-a bătut jandarmeria... L-a luat garda dimineață și l-au pocnit ăia în dubă. Și era proaspătă experiența asta pentru el și voia să facă un text pentru o piesă și atunci am spus amândoi: ‘Ce ar fi să nu facem ca de obicei? Hai să facem o chestie legată de relația cu autoritatea, dar pe tema asta de chitară. Să nu fie clasic, cu distors. Hai să facem exact pe dos!’ Și ce a fost frumos, a fost că muzica, piesa era un pic mai soft la început și a avut o influență asupra versurilor. Și am făcut niște versuri în care am mers pe ideea: ‘Bă, nu vorbim cu jandarmu’, cu autoritatea și îi zicem F**k U!, M**e! Sugi p**a!’. Am zis să fie chestia de ‘I’m human. I know you’re human , too. Dar ceea ce faci, nu este deloc ok. Nu este bine nici pentru tine, nici pentru mine.’ Si d’aia au ieșit versurile alea la Albastru. Muzica, fiind mai soft, a făcut să nu fim atât de radicali în mesaj. Să fim mai puțin extremiști și să fim mai umani. 

Kirk: Cât de mult contează experiențele personale vs. influențele sociale sau politice în textele tale?

Mihnea: Uneori e una și aceeași treabă. Experiențele pe care le-am avut în mișcările politice în care m-am băgat sau experiențele civice sunt experiențe personale. Adică m-au influențat și în relațiile romantice și în muzica pe care am compus-o, dar și în relațiile cu oamenii, de zi cu zi. 

Kirk: Ar putea fi unul din motivele pentru care aveți atât de mare impact, priză la publicul vostru, fiind vorba de o chestie îngrozitor de sinceră.

Mihnea: Pariul nostru a fost întotdeauna sinceritatea. Asta a fost pariul principal în Luna Amară. Orice facem, suntem sinceri! Ne vulnerabilizăm și suntem sinceri. Și asta facem pe scenă! Apropos de ce vorbeam mai devreme cu rock-ul ca și stil de viață. Pentru mine, asta o fost o chestie foarte importantă în muzica pe care o facem. Sinceritatea! Și de cele mai multe ori a fost bine. Au fost și momente în care am fost judecați… Și pentru alegerile politice, mai ales ale mele. Ceilalți și le-au exprimat mai voalat. Dar și pentru anumite versuri personale. De exemplu, sunt piese care tratează tema depresiei sau a suicidului sau tema morții. Și au fost dăți în care ni s-a spus,  ‘băh, muzica voastra m-a băgat în depresie’, dar au fost si oameni care au spus că muzica noastră i-a scos din depresie. Dar deși am vorbit de suicid sau depresie niciodată n-am glorificat asta sau n-am normalizat-o. Am vorbit despre o problemă, despre un loc întunecat în care te poți afla și cum poți să ieși de acolo. La asta vine și sinceritatea din mesajele social-politice… Repet. Când esențializezi totul și pornești de la individ, de la om și de la ce are nevoie omul, și de la felul în care statul sau entități politice, afectează cetățeanul, îi încalcă drepturile și îl tratează ca pe un obiect sau ca pe un animal de povară, am făcut-o atât de sincer și direct încât nu prea au mai avut ce comentarii să existe. Niciodată n-am primit din public comentarii de tipul: ‘bă, nu cred că e așa. Cred că e pe dos!’. Dacă au fost comentarii, au fost cele de genul: ‘Noi n-am venit aici să facem politică!’ Adică să nu vorbim deloc despre… Nu că să avem o părere. Să n-avem nici o părere. Asta am auzit-o de multe ori: ‘Aici am venit să ne distrăm!’. Am pățit așa ceva la Posada, la festivalul de rock. Și mi-a zis unul din public că ei nu au venit să facă politică. Și m-am uitat la el si i-am răspuns: ‘Poate tu!’ (n.r. Mihnea râde cu mare poftă).
 
Kirk:  Simți că publicul vostru rezonează mai mult cu mesajul social sau cu energia muzicală?

Mihnea: Cred că publicul nostru, e publicul nostru și vine la concertele noastre pentru tot. Tot ce înseamnă un concert Lună Amară. Tot melanjul ăsta, toată trecerea asta… De la Asfalt la Focuri, de la Happiness Provider la Roșu Aprins. Sau de la Nu Mai Vine Nimeni la Întunecare. De asta eu sunt foarte recunoscător întregului public pe care îl avem, dar în special celor mai în vârstă care vin cu copiii la concerte. Și nu doar pentru că sunt eu tata, dar pentru mine ca artist, nu cred că există validare mai mare. Adică, cineva consideră că muzica mea e atât de importantă în viața lui/ei încât să o dea mai departe copiilor. Înseamnă foarte mult pentru mine. D’aia cred foarte tare în ceea ce afirm, pentru că, realmente, feedback-ul a fost, tot timpul, din toate direcțiile.  Uite, a venit, dupa un concert, un copil de 16 ani și mi-a zis: ‘Mulțumesc foarte mult pentru Lume Oarbă. Eu vin dintr-o familie foarte nasoală, în care am un tată cu care mă bat ca să n-o bată pe mama și pe sora mea, și eu, în fiecare dimineață mă duc la școală cu Lume Oarbă în căști, și cânt pe stradă, si ajung la versul ăla <am să te omor>’. Și i-am zis că sper să nu omoare pe nimeni că nu despre asta e vorba. Și el: ‘Aah, nu, nu, nu! Înțeleg ce spui acolo, dar mă ajută.’ Sau faza aia pe care am povestit-o mai devreme, cea de la concertul de la Hard Rock Café, faza cu nunta și Roșu Aprins. Am o grămadă de exemple. Sau un tânăr din Roșia Montana care nu ascultase muzică rock în viața lui. El nu era cu rock-ul. Asculta manele si muzică populară. Și după al doilea Fân Fest a venit si mi-a spus că datorită nouă s-a apucat să asculte rock. Și mi-am dat seama și de ce. Din toată muzica noastră el a recunoscut trompeta aia.   O auzise și la muzica populară și aia cumva i-a atras atenția. Cum am băgat trompetă și distors, cum dă lumea din cap… Și l-a prins! Și acum ascultă si Luna Amară. Practic sunt exemple care au venit din toate zonele. Și din partea asta de lirică personală, versurile noastre despre angoase, despre depresie sau momente mai dark personale dar și din zona asta de activism social, de critică politică. Și d’asta sunt recunoscător, pentru că realizez că nu e tocmai ușor să stai de la cap la coadă la un concert Luna Amară. Te trece prin foarte multe stări. Pe de altă parte, îmi dau seama că s-ar putea să avem un public cu un psihic destul de tare. Nu-s stări usoare. Să vorbim de depresie, să vorbim de revoltă, să vorbim de iubire, să vorbim de ură…

Kirk: Multe subiecte tratate în 2 ore de concert.

Mihnea: Da. Și versuri cu metafore. Unele versuri, mai ales ale lui Nick, multe dintre ele sunt poezii de-a dreptul. Poți să le citești fără muzică, doar așa ca poezie. Somn, spre exemplu, e poezie pură.  

Kirk:  Ai avut momente în care ai simțit că merită să lași activismul deoparte și să rămâi doar la muzică, nu neapărat ‘pop corn-ul’ de care am vorbit, dar să fie o chestie mai lejeră.

Mihnea: Da. S-a întâmplat când am ieșit din treaba cu Roșia Montana. Ieșisem și din cauză că era destul de evident că nu o să se mai întâmple proiectul. Nu mai aveau nici o șansă. La vreo 2 ani după ce am iesit eu a fost și procesul ăla de la Washington, care din punctul meu de vedere a fost joc pe bursa. Ce Prim Ministru al unei țări iese și spune: ‘Vom pierde procesul!’. In fine, atunci eu am dat în ‘burnout’. Nu mi-am dat seama în momentul respectiv. Mai târziu m-am prins. În acel moment am legat-o mai mult de nașterea Sofiei. Apoi, când am judecat retrospectiv am realizat că fusese un ‘burnout’. Totuși mi-a ocupat 15 ani din viață. Nu e puțin. Și numai asta făceam. Roșia Montană! Roșia Montană! De la concert săream la protest! De la protest, săream la concert! De la secție mergeam la soundcheck! Pe bune! Și am dat în ‘burnout’. Cănd am înțeles ce a fost, am încercat să le spun și altora că oricât de empatic ai fi, oricât de radical ai fi și oricât de mult ai vrea să rezolvi injustiția socială, din păcate trăim într-o societate în care nu foarte multa lume se implică, și riști să încerci să rezolvi prea multe și să colapsezi la un moment dat. Și e important să recunoști asta și să te și odihnești, cu toată durerea că nu poți să faci tot ce voiai să faci, dar chiar trebuie să te și odihnești! Și să faci mai târziu, pentru că altfel o iei razna. Am văzut oameni care au intrat într-un așa ‘burnout’ și apoi au picat în cealaltă extremă, în care nu mai voiau să mai audă… De o vreme încoace, caut să mă implic, să îmi ofer experiența muzicienilor mai tineri. Și tot ce a însemnat pentru mine activismul civic…  încerc să-mi ofer experiența celor mai  tineri, care au și energie… Iar eu vreau să mă implic în chestii mai mici, dar mai țintite: un copil, o familie, un sat… 

Kirk: Să vezi că se întâmplă ceva bine mai repede…

Mihnea: Da! Pentru că, pe de altă parte, trebuie să fiu și realist. Dupa ce s-a terminat chestia cu Roșia Montana am tras și concluzii. Pe lângă faptul că ne-am bucurat, și a fost foarte mișto, ‘basically’ am învins statul român, o corporație și vreo 3-4 generații de politicieni care s-au perindat, câte guverne s-au perindat… Iar Roșia Montană e în continuare acolo! Dar trebuie să spun și cu glas tare: ‘Ne-a luat 15 ani, pardon, eu am fost 15 ani… Ne-a luat 20 de ani să salvăm un sat.’  Nu e ok. Societatea în care trăim nu e ok, dacă îți ia 20 de ani să salvezi un sat. Și de cine să-l salvezi? De statul care ar trebui să-l protejeze! Nu e deloc ok. Dacă îți ia 20 de ani să salvezi un sat, ne punem la gunoi viața personală și facem numai asta și ne sacrificăm cu totul. Poate se vor găsi și oameni care să facă numai asta. Eu unul, nu! De asta și valorizez dialogul între oameni și ideea de solidaritate, de comunitate. Dacă am învățat ceva de la Roșia Montană este că n-ai cum să reușești, aceeași oameni, ani de zile, pe o singură direcție. Nouă ne-a ieșit pentru că am făcut de toate. Exista echipa de juridic care se bătea în instanțe, existau aia de pe străzi care ocupau instituții, se blocau în ministere, existau ăia care îi tâmpeau de cap pe parlamentari  cu petițiile, existau ăia din Roșia care rezistau acolo, etc, etc… A fost o întreagă Mișcare, se zice că cea mai mare mișcare civică din România postdecembristă. Dar numai așa am reușit. Am fost mulți care am făcut multe în multe domenii. Și care ne-am coordonat. Plus, solidaritate! Uite și o explicație. Când era Fân Fest, tot timpul porneam pe chestia: ‘tu faci aia, tu faci ailaltă’. Făceam echipe, organizam frumos, fiecare cu departamentul lui, ‘Blidariu face scena, vorbește cu trupele’, și tot așa. Și ajungeam la Roșia Montană și eu mă trezeam că fac băncuțe sau dau cu ciocanul… Într-un an am făcut o șură. Dar am făcut-o de la zero. Eugen David avea nevoie de o șură, noi aveam nevoie de un spațiu pentru forum. Într-o zi și jumatate am făcut o șură. Nu știam cum se face, dar am aflat atunci. Practic toți am ieșit din zona de confort, și ne-am prins că nu trebuie să faci totul singur. Nu e nevoie să faci totul singur. Trebuie doar să ridici mâna și să zici: ‘N-ar fi fain să facem împreună chestia asta?’.  

Kirk:  Să zicem că arunci o privire în jurul tău – ce ai vrea să dispară instantaneu?

Mihnea: Aici, din jurul meu, nimic! Chiar e frumos aici la Green Hours!...Capitalismul să dispară! 

Kirk: Ne Iubim Mai Mult Când Dormim, Nu Mai Vine Nimeni și Distanțe Depline. Când vine Meteor și pentru difuzare și ce ne poți spune despre discul care vine. Vine? 

Mihnea: Vine! Vine! De curând am terminat lucrul la încă o piesă nouă și ne-am apucat de alta. Deci cu cele pomenite de tine, s-au adunat vreo 7 cântece. Meteor trebuie să o înregistrăm, dar acum am fost axați să terminăm înregistrarea la Asfalt. Am retras Asfalt pentru vinil. Din cauza faptului că Asfalt, la vremea lui a fost tras în 4 studio-uri, și nu mai sunt matrițele. 

Kirk: În formula de acum?

Mihnea: Da! L-am reînregistrat în formula de acum. Nu e tot albumul, adică o să lipsească melodiile în engleză. Nu o să fie nici Unfed, nici Your Garden, nici Simplify My Spider. A trebuit să retragem pentru că nu mai erau matrițe si ne-am concentrat pe asta. Am vrut foarte mult să-l terminăm anul acesta ca să îl lansam până la sfârșitul anului ăsta, ca să fie cu 25 de ani de Luna Amară. Programul fabricii ne-a dat peste cap însă. Vinilul îl primim prin decembrie și probabil îl lansăm prin februarie. D’aia n-am tras Meteor încă. O să o înregistrăm! Plus că cu Meteor am revenit la o practică pe care o aveam mai demult și care ne plăcea. Mai demult nu făceam neapărat asta cu single-urile, să le înregistrăm și să facem lansări. Pur și simplu, compuneam piese noi si le cântam în concerte.  Noi așa am ajuns, în 2004, când am scos Asfalt, să fie pe locul 1 în vânzări la Hollywood, Music & Film. Alte rețele nu erau. Noi 4 ani de zile am cântat piesele alea fără să fie trase. Cântam ca nebunii! Și-am zis să revenim la practica asta. Orice piesă nouă avem, să o testăm în concert și apoi să o tragem. Revin la ce spuneam... Pentru noi e esențială relația cu publicul, la modul ăsta. Nu am de unde să știu... Trag piesa, și nu-mi dau seama acasă ce părere are omul când o ascultă. Vreau să-l văd! Când o ascultă prima oară, să-l văd în fața mea... Dacă cască ochii, dacă se duce să își ia o bere, dacă se plicisește, dacă... Dar vine și albumul nou cu siguranță. Anul viitor, musai... Așa am vrea! Să scoatem album nou, că se adună si piesele... E cazul!  

Kirk: Dacă Mihnea ar fi sfătos dar și prietenos ce ar transmite ascultătorilor de Luna Amară?

Mihnea: Băăăăă, nu prea dau sfaturi! Risc să dau sfaturi cuiva care are o experiența de viață mult mai complexă si mai complicată decât a mea. Despre mine aș vrea să se știe că în ultimii 10 ani încerc să îmi diversific mijloacele de expresie artistică. Mi-ar plăcea să știe mult mai multă lume că fac și muzică de teatru, că joc în piese de teatru. Astea sunt chestii mai puțin știute despre mine. Aș vrea să știe că sunt și scriitor și că în general sunt genul de artist care atunci când iese din perimetrul de backstage, la un festival, își bagă badge-ul în buzunar. De fapt, când sunt în societate, îmi place să fiu privit ca om, nu ca Mihnea de la Luna Amară.  Știu că e o chestie inevitabilă, mi-o asum. Îmi asum și persona dar mi-ar plăcea ca oamenii să vină să vorbească cu persoana în primul rând. În vremurile astea cred că e important ca oamenii să își formeze singuri gândirea critică, deci ar fi foarte fain ca oamenii să citească mai mult. Cum vor ei! Kindle, audiobooks, cărți fizice… Dar să citească! Și nu mă refer la știri. Să citească literatură. Aș fi foarte fericit dacă lumea ar citi mai multa poezie. Mi se pare că este un limbaj care moare încet-încet. Și cred că cheia supraviețuirii noastre în momentul de față stă în lucruri care s-au spus de atât de multe ori, dar care în continuare nu sunt valorizate suficient, și anume, și revin la tot ce am spus pe tot parcursul discuției noastre: solidaritate, empatie, traiul împreună. 

Kirk: Merci mult!